Se ştie că pancreasul joacă un rol deosebit în nutriţie prin producţia de enzime necesare digestiei şi absorbţiei grăsimilor, proteinelor şi glucidelor. Boli acute sau cronice pancreatice vor duce la scăderea producţiei acestor enzime şi la tulburări grave de nutriţie.
Pancreasul secretă amilază (necesară metabolizării glucidelor), lipază (necesară metabolizării grăsimilor), tripsină şi chimotripsină (necesare metabolizării proteinelor) şi bicarbonat de sodiu, care permite menţinerea în duoden a mediului alcalin necesar activităţii enzimatice.
Consecinţele majore ale insuficienţei pancreatice exocrine vor fi scăderea digestiei şi resorbţiei proteinelor, dar în mod special a grăsimilor. Asimilarea glucidelor va rămîne nealterată întrucît amilaza, enzima necesară digestiei lor, se produce şi în duoden şi în glandele salivare. Chiar după pancreatectomie chirurgicală, resorbţia de glucide continuă, deşi grăsimile şi proteinele scad enorm de mult.
Steatoreea va conduce la slăbire intensă. Deşi ne-am aştepta şi la deficienţe în resorbţia vitaminelor liposolubile, rar se observă acest lucru; deficienţele resorbţiei de vitamine K, D, A, E rămîn nesesizabile. Explicaţia constă în aceea că absorbţia de vitamine este dependentă mai degrabă de prezenţa bilei decît de enzimele pancreatice. În pancreatitele cronice, mucoasa intestinală este intactă. De aceea, în general, bolnavii au un apetit bun şi tulburări de resorbţie vitaminice puţin marcate.
Acelaşi lucru se poate spune, spre exemplu, şi de vitamina B12 , acidul folic, factorul vitaminic, vitaminele din grupul B. Aceste deficienţe vitaminice trebuie numai rareori corectate şi în special atunci cînd se observă şi o scădere a calciului şi fosforului.
Pancreatitele se prezintă, din punct de vedere evolutiv, sub două forme: acute şi cronice. Preocuparea noastră în această lucrare o constituie formele cronice de boală, întrucît pancreatita acută constituie abdomenul acut chirurgical sau medical, care se îngrijeşte numai în spital.
Rar o pancreatită cronică este rezultatul unei forme acute de evoluţie, în general, pancreatitele cronice sînt sau primitive (la marii obezi sau băutori de alcool, precum şi la cei cu carenţe mari de proteine) sau secundare (unei litiaze biliare, unei litiaze în canalul Wirsung, unei stenoze inflamatorii a canaliculilor, unei scleroze papilare).
Semnele clinice majore ale unei pancreatite cronice sînt durerile abdominale, diareea şi slăbirea (90% din cazuri). Scopul tratamentului medicamentos şi dietetic este ameliorarea acestei simptomatologii.
Regimul alimentar indicat în pancreatita cronică, deşi trebuie adaptat la fiecare caz în parte, va respecta, în linii mari, următoarele indicaţii:
– să fie hipercaloric (variază de la 2500 – 6000 calorii în raport cu starea de slăbire);
– să fie bogat în proteine. Cantitatea de proteine variază între 100 – 150 g zilnic. Dintre acestea, cel puţin 65—75% trebuie să fie proteine de origine animală. Regimul hiperproteinic stimulează apetitul, nu produce fermentaţii, furnizează organismului aminoacizii esenţiali necesari pentru regenerarea tisulară şi are un efect tonifiant general;
– să fie hiperglucidic (în medie în jur de 400 g glucide, uneori chiar mai mult, atunci cînd există o stare de denutriţie). Aportul de glucide este posibil, neexistînd alterări ale funcţiei amilazei şi este necesar pentru a aduce un surplus de elemente calorice. În caz de diabet concomitent, se va echilibra acesta, dar la o cantitate totuşi mare de glucide;
– să fie mai sărac în grăsimi (hipolipidic). Se ştie că în orice boală pancreatică absenţa enzimei pancreatice (lipaza) scade digestia grăsimilor şi resorbţia lor, fapt ce duce la eliminarea acestora în scaun, fenomen cunoscut sub numele de stearoree (diaree cu grăsimi). În general, cam 40% din grăsimi se resorb totuşi din intestin şi numai în insuficienţe foarte grave grăsimile resorbite scad mai mult. Cînd apare steatoreea, în scaun se găsesc cam 15 g grăsimi din 60 g administrate. Acest fapt ne face să recomandăm grăsimi în cantitate mai mare în alimentaţia bolnavului cu insuficienţă pancreatică pentru a evita scăderea în greutate a acestor bolnavi. Administrarea orală, concomitentă cu masa, a unor enzime pancreatice, cum ar fi Nutrizimul, Pancreolipaza, Tri-fermentul, Festalul ş.a. ameliorează mult digestia grăsimilor, ceea ce va da posibilitatea de a creşte lipidele între 60-140 g (şi chiar mai mult) în raport cu scăderea în greutate (fapt care va permite să se ajungă la valoarea calorică necesară).
Totuşi, o dietă crescută în proteine şi glucide şi mai săracă în grăsime pare cea mai avantajoasă pentru tratamentul îndelungat al pancreatitelor cronice, cu insuficienţă pancreatică. Corectarea digestiei prin terapia medicamentoasă este adesea o necesitate care completează şi ajută regimul alimentar în menţinerea greutăţii şi a stării de bine general.
În principiu, regimul trebuie să mai respecte cîteva indicaţii generale (Tremolieres):
– Alimentele capabile să mărească apetitul, uşor digestibile şi care sînt recomandabile şi prin valoarea lor proteică sînt: carnea, peştele, brînzeturile slabe.
– Carnea cea mai uşor digerabilă este cea de vacă, de viţel, de oaie, eventual de porc slab, de pasăre, ficatul. Carnea friptă are avantajul că la un volum mic aduce o cantitate de proteine egală cu cea dintr-un volum mai mare de carne fiartă. Din cînd în cînd, se pot înlocui 100 g carne cu 2 ouă moi sau cu ochiuri în apă.
– Dintre grăsimi, sînt foarte bine tolerate untul proaspăt de vacă (30 g în medie pe zi), brînzeturile care conţin mai puţin de 50% grăsimi; laptele se va da ecremat sau semiecremat. Se poate adăuga, crud, la mîncare şi ulei de floarea soarelui, de porumb sau soia (30-60 g după necesităţile stării de nutriţie şi numai cu tratament complimentar cu enzime).
– Sărarea şi acrirea alimentelor în scopul de a mări apetitul sînt mai utile decît îndulcirea lor; condimentele amărui îşi exercită efectul de a mări pofta de mîncare numai dacă sînt administrate în cantitate mică.
– Se vor prescrie 4—5 mese pe zi, aproximativ egale ca volum, ceea ce va permite, pe de o parte, o solicitare mai mică a tubului digestiv şi organelor anexe (inclusiv a pancreasului), iar pe de altă parte un aport alimentar mai abundent decît în sistemul de 3 mese pe zi.
În caz de apariţie şi a diabetului zaharat, regimul va avea caracterul regimului din diabet (vezi regimul în diabet), cu singura menţiune că nu se vor scădea niciodată glucidele sub 240—250 g/zi, iar lipidele se vor creşte cu prudenţă, astfel încît starea de nutriţie a bolnavului să nu fie degradată.
Materialul din pagină a apărut în cartea Alimentaţia omului bolnav, Ed. medicală, 1980, autor I. Mincu