Despre propolis

Noţiuni generale despre propolis

Propolisul şi rolul său în cadrul coloniei de albine

Cei ce nu cunosc prea multe despre albine, le asociază pe acestea adeseori numai producţiei de miere. Dar apicultorii ştiu foarte bine că albinele, pe lângă miere recoltează şi polen, apă şi propolis. Este foarte probabil ca acesta să fie ultimul dintre aceste patru produse ale stupului cu care apicultorii au făcut cunoştinţă. Destul de des apicultorii îşi dau seama de existenţa propolisului când lucrează la stupi şi observă că pe mâinile lor sau pe daltă se acumulează o substanţă foarte lipicioasă. Această substanţă este în general de culoare brun-roşcată şi aderă puternic la piele. Pentru a îndepărta această substanţă se foloseşte un solvent – de obicei alcool – dar benzina sau terebentina sunt la fel de eficiente. Propolisul se găseşte lipit (depus) în fisurile stupului, la capetele ramelor,în găurile din stup şi chiar pe părţile cu suprafaţa netedă. În general, albinele nu folosesc propolisul pentru a umple spaţiile superioare dar îl folosesc întotdeauna pentru a micşora dimensiunile urdinişului.

De ce recoltează albinele propolis ?

Propolisul poate fi folosit în stup în 5 scopuri. În primul rând el este utilizat la astuparea fantelor sau fisurilor din adăpostul ocupat de colonia de albine.În al doilea rînd, în regiunile cu climat rece, propolisul este utilizat de către albine pentru reducerea urdinişului. Al treilea scop este acela de a face provizii pentru situaţiile critice cum ar fi nevoia de a-l combina cu ceară pentru a îmbălsăma un oaspete nedorit care a murit în interiorul stupului şi care a fost izolat ca într-un sarcofag pentru că acesta a fost prea mare sau prea greu pentru a fi evacuat. De multe ori apicultorii găsesc astfel de mumii care pot fi şoareci sau şopârle ucise şi tratate astfel.

În al patrulea rând propolisul este utilizat de către albine pentru fixarea ramelor verticale la baza podişorului. În fine, în al cincilea rând şi poate cel mai important din punct de vedere al proprietăţilor sale este acela de a acoperi fagurii noi şi mai ales interiorul celulelor acestora cu o peliculă fină din această substanţă.

Cercetările au arătat că propolisul utilizat pentru aplicarea acestei pelicule poate fi constituit din substanţe asemănătoare diferitelor materii răşinoase obişnuite recoltate de pe mugurii plantelor şi numai puţin modificate prin adăugarea de enzime secretate de glandele faringiene şi mandibulare ale albinelor lucrătoare.

Pelicula de substanţă aplicată de albine pe fagurii noi, pe pereţii interiori ai celulelor precum şi pe o mare parte din suprafaţa interioară a stupului, care adăposteşte cuibul de puiet a fost denumită de P.W.PHILLIP  “balsam”. Unii cercetători consideră că pentru fabricarea “balsamului” albinele folosesc polenul ca sursă principală de materie primă. 

Recoltarea propolisului de către albine

Recoltarea propolisului pare a fi rezervată unui număr restrâns de albine lucrătoare care prezintă o predispoziţie genetică exclusivă. Din numărul total de albine al unei colonii numai câteva sunt angajate în această activitate iar acestea nu efectuează decât foarte rar alte activităţi cum ar fi colectarea de nectar şi acest lucru nu se întâmplă de obicei chiar dacă el este foarte necesar coloniei.Culegătoarele de propolis pot fi deturnate de la eforturile lor şi angajate în recoltarea de nectar dacă în apropierea sursei de propolis există o sursă de nectar atractivă care conţine o cantitate ridicată de zaharuri; în general însă, ele îşi reiau rapid activitatea de colectare de propolis. Culegătoarele de propolis sunt foarte rar mai în vârstă de 15 zile. Din acest punct de vedere ele se aseamănă celorlalte lucrătoare din stup.

Tendinţa de propolizare la câteva rase de albine

Cercetătorii care au studiat albina Apis indica, Apis florea şi Apis dorsata,afirmă că acestea nu propolizează. Acelaşi lucru se afirmă şi despre albina africană.În lucrarea sa intitulată “În căutarea celor mai bune suşe de albine: călătorii concludente”, călugărul ADAM de la Mânăstirea St. Mary, Buckfast, South Devon, Anglia, arată că anumite rase de albine şi în particular cele din zona Asiei Mici manifestă o tendinţă foarte puternică de propolizare.

De fapt, acesta vorbeşte de o albină galbenă frecvent întâlnită în regiunea munţilor Atlas şi Sahara, cunoscută sub denumirea de Apis sahariensis. El presupune că această albină a fost adusă în Orientul Mijlociu de către evreii emigranţi. Vorbind despre albina autohtonă din Anatolia Centrală în Asia Mică,unde iernile sunt foarte aspre, călugărul Adam spune că această albină, cunoscută sub denumirea de Apis mellifera var. anatolica utilizează propolisul pentru protecţie la fel ca toate celelalte specii care fac acest lucru în zonele cu climat foarte aspru. Tot el este cel care spune că :”nu se poate spune că în Egipt albinele nu propolizează. La Fayum unde se cresc albine italiene, am văzut interiorul stupilor căptuşiţi cu propolis din cel mai răşinos”. Se cunoaşte de asemenea că albina gri caucaziană de munte are o tendinţă de propolizare mult mai pronunţată decât cea italiană.

Teorii asupra formării propolisului

La începuturile activităţii de creştere a albinelor, propolisul a fost în general identificat cu ceara. Mai târziu, cercetările asupra vieţii albinelor au arătat că propolisul este un material de construcţie şi de protecţie cu care albinele astupă orificiile din stup dar care are şi alte calităţi. Aceasta este perioada în care au apărut întrebări asupra formării propolisului. Primele teorii asupra formării şi originii propolisului au fost foarte simple dar pe măsura obţinerii de noi cunoştinţe asupra vieţii albinelor, acestea au fost respinse astăzi ele fiind doar etape parcurse până la stabilirea teoriilor actuale.

În prezent, există două teorii privitoare la originea propolisului. O teorie afirmă că albinele recoltează propolisul din răşinile şi secreţiile de pe mugurii şi scoarţa anumitor arbori din familia răşinoaselor şi foioaselor din zona de amplasare a stupilor. Adepţii acestei teorii afirmă că albinele colectează propolisul astfel: într-o primă etapă albinele desprind cu mandibulele o mică bucată de răşină sau de secreţie pe care o tratează ulterior prin masticare la nivelul mandibulelor.

Materialul astfel recoltat şi prelucrat este transportat de picioarele anterioare şi medii în corbiculele de polen aflate pe picioarele posterioare. Albinele formează deci nişte pelote, în acelaşi mod ca şi la polen. Apoi zboară spre stup unde alte albine le ajută să se debaraseze de aceste încărcături pe care le transportă în locurile în care ele sunt necesare. Principalii adepţi ai acestei teorii sunt ROSCH, EVENIUS, BERLEPSCH, CIESELSKI şi alţii. Şi întrucât ROSCH a fost cel ce a pus bazele acestei teorii, teoria este cunoscută sub denumirea de “teoria lui Rosch”.

În 1907, o nouă teorie a fost avansată de Dr.KUSTENMACHER care explică formarea şi originea propolisului într-o altă manieră. Conform acestei teorii, propolisul provine din polen; albinele lucrătoare înghit polen şi îl acumulează într-o porţiune din intestin denumită “chylus magen”, adică “stomac de polen”. Procesul propriu-zis de formare a propolisului începe prin absorbţia unei mari cantităţi de apă. Grăuncioarele de polen suferă un proces de umflare datorită cantităţii de 5 ori mai mare de apă decât propria lor greutate şi de dezintegrează.

Din peretele grăuncioarelor de polen rezultă un balsam pe care albinele îl elimină sub formă de picături cu diametrul de 2 până la 3 mm. Conform părerii Dr. Kustenmacher acest balsam constituie materia primă şi esenţa propolisului.Trebuie totuşi remarcat faptul că nu toate grăuncioarele de polen sunt de aceeaşi calitate şi o parte dintre acestea nu se dezintegrează ca urmare a umflării şi din acest motiv ele reprezintă un balast în hrana albinelor, de care acestea încearcă să se debaraseze. Din cauza densităţii specifice mai reduse, acest balast de polen ajunge în partea posterioară a intestinului unde se combină cu balsamul.

Prin mişcări de “unduire” ale “stomacului de polen”, albinele lucrătoare elimină această masă de balsam şi grăuncioare de polen nedigerate pe care o depun pe pereţii sau în crăpăturile stupului. Acolo, materialul capătă consistenţă formând o masă de culoare galbenă sau galben-roşiatică. Acestui material albinele îi adaugă – înainte de a se modifica – praf şi impurităţi mecanice dând propolisului o consistenţă care permite transportul lui dintr-un loc în altul.

Deci, conform dr. KUSTENMACHER propolisul este format din balsamul provenit din părţile exterioare ale grăuncioarelor de polen pe care albinele îl amestecă cu ceară şi alte materiale, impurităţi în cantităţi variabile.Cunoştinţele obţinute în domeniul apiculturii de la apariţia acestor teorii şi până în prezent susţin dar şi neagă anumite părţi sau detalii ale acestora; de aceea
este necesar să se facă o analiză critică asupra lor.

Dacă polenul este – conform teoriei dr. Kustenmacher – la baza formării propolisului ar trebui ca în acesta să se regăsească mai multe substanţe sub formă de compuşi azotaţi, zaharuri şi lipide pe care polenul le conţine în cantităţi relativ mari. Rezultatele analizelor chimice nu confirmă câtuşi de puţin aceasta teză. În plus, nici una din aceste substanţe conţinute în polen nu a fost identificată în propolis. Multe aspecte fiziologice, morfologice, biologice şi anatomice legate de propolis – expuse de HAYDAK, EVENIUS şi ROSCH contrazic teoria lui KUSTENMACHER. În ultima vreme, cercetările efectuate asupra propolisului au furnizat numeroase date obiective în favoarea teoriei dr. ROSCH. Studiul compoziţiei chimice a propolisului au demonstrat clar că baza acestei teorii este mai realistă şi mai bine fondată.

Conform acestei teorii se susţine că mai ales substanţele identificate de o manieră indiscutabilă în propolis se regăsesc într-una sau mai multe specii de plante vizitate de albine şi că secreţiile acestor plante pot fi sursa de producere a propolisului. Un lucru deosebit de important pus în evidenţă este participarea activă a albinei la formarea propolisului. Prin secreţiile sale glandulare pe care le adaugă materiilor vegetale se obţine propolisul recoltat de apicultor din stup.Se demonstrează că majoritatea substanţelor de natură flavonoidă identificate şi separate din propolis (GHISALBERTI, 1979)  se găsesc în stare liberă ca agliconi şi nu ca glicoside, formă sub care acestea se găsesc în sursele vegetale. Se pare deci că albina dispune în secreţiile sale salivare de o substanţă ce are capacitatea de a descompune glicosidele sau componentele lor principale pe care le transformă apoi în propolis şi în hrană.

Surse naturale de propolis

Aşa cum s-a menţionat, componentele propolisului pot fi identificate în sursele vegetale vizitate de albine. Adeseori albinele vizitează plante din familia coniferelor, plopi (Populus sp.) precum şi alte specii: fagul (Fagus sylvatica), castan (Aesculus hippocastanum) pentru a colecta răşini de pe scoarţa şi mugurii acestor arbori.În Europa, principalele surse de propolis cuprind: alunul (Alnus spp.),mesteacănul (Betula spp.), alunul de pădure (Corylus spp.), stejarul (Quercus spp.),plopul (Populus spp.) şi salcia (Salix spp.).În Statele Unite ale Americii, principalele specii sunt plopul şi pinul(conifere).Conform lucrărilor lui KONIG (1985) , mugurii de plop reprezintă principala sursă de propolis în Europa, America de Sud, Asia de Vest şi Africa de Nord.

Între sursele secundare, acelaşi autor menţionează: mesteacănul, stejarul,salcia şi alunul, iar pentru alte zone geobotanice situaţia este următoarea:- arborele Acacia Karroo în Africa de Sud- Xanthorrhoea pressii şi Xanthorrhoea australis în Australia şi zonele de climat tropical, – Mugurii şi scoarţa arbuştilor Plumeria accuminata, Plumeria acutifolia,Schinus terebinthifolius şi Psidium guajava în insulele Pacificului, îndeosebi în Hawaii. Studiile recente asupra originii botanice a propolisului din continentul sud american, mai ales din Brazilia au demonstrat prezenţa de compuşi specifici unor plante ca: Araucaria angustifolia, Eucalyptus globulus şi Rosmarinus officinalis.

Proprietăţi fizice ale propolisului 

Din punct de vedere al aspectului, propolisul se prezintă ca o masă heterogenă răşinoasă de consistenţă solidă, uneori compactă ceroasă provenind din particule maleabile şi aderente, alteori granuloasă ori friabilă, luând aspectul unor sfărâmături pulverulente. Această masă ce prezintă o oarecare duritate la temperatura ambiantă devine friabilă la temperaturi scăzute, sub 15°C, chiar şi pentru sorturile ceroase. La temperaturi ridicate se înmoaie şi devine răşinos şi lipicios, iar în intervalul de temperatură cuprins între 60 – 69°C sau după VELESCU şi MARIN (1975),  81 – 83°C. Aşa cum s-a mai menţionat,propolisul mai este cunoscut şi sub denumirea de “clei de albine”.Culoarea propolisului este însă deosebit de variabilă în funcţie de sursă
vegetală vizitată de albine. Conform studiilor efectuate de RICCIARDELLI D’ALBORE (1979) pe eşantioane de propolis provenind din 5 continente, din diferite regiuni ale acestora a demonstrat că:

– propolisul din zonele cu climă temperată prezintă o gamă de culoare ce variază de la brun deschis la brun închis, uneori cu reflexe galben verzui;

– în Australia şi în zonele cu climat tropical culoarea propolisului poate ajunge până la negru;

– propolisul din zonele apropiate de cercul polar (Finlanda) are o culoare portocalie;

– propolisul cubanez prezintă mai multe varietăţi: roşu, brun, verde şi violet închis;

– propolisul brazilian are o culoare predominant verzuie cu nuanţe galben brune;

Mirosul propolisului este foarte specific în general, complex, balsamic amintind ceara, mierea şi vanilia. Şi acest parametru este însă variabil în funcţie de sursa de cules. Fumul pe care îl scoate la ardere poartă o aromă de balsamuri şi răşini de cea mai fină calitate (HEGAZI, 1998) .

Greutatea specifică a propolisului variază mult: se citează valori cuprinse între 1,033 şi 1,145.

Gustul este deasemenea un parametru specific dependent tot de sursa vegetală dar este în general iute, arzător.

Solubilitate – Propolisul este insolubil în apă şi parţial solubil în alcool,acetonă, eter, cloroform, propilenglicol, benzen, dimetilsulfoxid, etilendiamină. În funcţie de temperatură, variază nu numai viteza de dizolvare ci şi trecerea în soluţie sau nu a unor fracţiuni cum ar fi de exemplu ceara – care se dizolvă în alcool fierbinte, dar este greu solubilă în alcool la rece.

Reziduurile de la dizolvare cuprind în majoritate impurităţi şi corpuri străine, alături de una sau sau mai multe dintre fracţiunile care rămân parţial solubile sau insolubile, în funcţie de selectivitatea dizolvantului.Trecerea parţială într-un anumit solvent este luată în considerare atât la obţinerea extractelor de propolis, cât şi la stabilirea calităţii propolisului prin aprecierea substanţelor solubile, proporţia acestora putând fi dată ca indice de control calitativ în farmaceutică. Conform părerii lui POPRAVKO (1975),caracteristică este solubilitatea într-un amestec de cloroform + acetonă (2+1).

Compoziţia chimică a propolisului 

Compoziţia generală a propolisului

În compoziţia chimică a propolisului brut au fost semnalate în principal răşini, ceruri, uleiuri volatile, polen, glucide, aminoacizi, vitamine, enzime, săruri minerale şi impurităţi.

Un tablou general de compoziţie cantitativă prezintă următoarele concentraţii ale grupelor majore de substanţe:
– 55% răşini şi balsamuri (balsamurile sunt definite ca substanţe naturale lichide sau semi-lichide obţinute de obicei prin metode speciale din scoarţa unor arbori – OPRIS, 1990)

– 7,5 – 35% ceruri de natură vegetală cu solubilităţi diferite şi ceară de albine (cerurile sunt întotdeauna prezente în compoziţia propolisului)
– 10% uleiuri volatile (esenţiale) sunt compuşi caracterizaţi de obicei prin prezenţa unor arome specifice
– 5% polen
– 5% acizi graşi
– 4,40 – 19% impurităţi
– terpene
– vitamine: A, B, E, PP
– oligoelemente: aluminiu, argint, crom, cobalt, fier, magneziu, etc.
– aminoacizi liberi: prolină şi arginină
– substanţe taninice, secreţii ale glandelor salivare de la albine şi componente prezente în mod accidental în propolis (aşchii de lemn, fragmente de corp de albină etc.

În propolis se poate găsi un număr foarte mare de compuşi. În 1990 GREENAWAY et al.,  a constatat că în timp ce exudatele de pe mugurii diferitelor specii de plop sunt frecvent asemănătoare din punct de vedere al compoziţiei calitative, acestea pot fi foarte diferite din punct de vedere cantitativ,diferenţe ce se regăsesc la nivelul compoziţiei propolisului în care este incorporat exudatul respectiv. Aceste variaţii cantitative pot fi uneori considerabile.

Compoziţia calitativă a propolisului

Se poate afirma că în general, orice compus identificat în exudatele vegetale pe care le colectează albinele, poate fi regăsit în propolis.Cea mai mare parte a componentelor prezente în exudatele vegetale sunt incorporate în propolis fără a fi alterate, deşi este posibil ca unele glicozide să fie supuse unei hidrolize enzimatice efectuată de albine prin secreţiile lor salivare în timpul colectării exudatelor sau în cursul adăugării de ceară pentru obţinerea propolisului.

Conform autoarelor WALKER şi CRANE (1987) , compuşii individuali sunt prezenţi în unul sau mai multe eşantioane de propolis care provin de la una sau mai multe specii vegetale; unii compuşi sunt probabil prezenţi în toate eşantioanele de propolis şi contribuie la proprietăţile sale caracteristice; unii compuşi pot fi prezenţi în multe eşantioane de propolis de origini diferite, dar alţii aproape sigur sunt prezenţi numai în propolisul recoltat dintr-o anumită specie vegetală. Studiile de spectroscopie în infra-roşu au relevat prezenţa în diferitele sorturi de propolis a următoarelor grupuri de radicali organici (MAKASHVILI,1978):

– legături duble C-C

– gruparea CH a nucleului furanic

– gruparea carbonil

– gruparea CH2-O-CH2

– grupul furan

– gruparea ariloxi în compuşi ce conţin gruparea metoxi

– grupurile – (CH3)2C şi –(CH3)3C

– gruparea =C-OH

– sisteme ciclice aromatice

– sisteme aromatice

– gruparea delta-lactonă a butandienolilor

– grupări CH3 şi CH2

– gruparea CH aromatică

– grupări OH asociate hidrogenului molecular

– monooxiflavone care nu conţin grupări OH în poziţiile C3 şi C5- inele piranice cu C, H beta (antrachinone cu 3 grupări alfa) 

Principalele grupe de substanţe izolate din propolis

Constituenţii farmacologic activi din propolis se găsesc în fracţiunile solubile în diferiţi solvenţi organici, cum este cazul alcoolului etilic – principalul solvent utilizat la obţinerea de extracte de uz farmaceutic.Cei mai importanţi sunt flavonoizii în grupa cărora intra flavonele,flavonolii şi flavanonele precum şi diferiţi compuşi fenolici şi aromatici.Din punct de vedere biochimic flavonoizii sunt derivaţi ai benzo-gammapiranului prezenţi în toate celulele vegetale apte de fotosinteză. Localizaţi în membrana tilacoidă a cloroplastelor, această grupă de compuşi participă în calitate de catalizatori în lanţul transportor de electroni în faza luminoasă a fotosintezei şi/sau ca reglatori ai canalelor ionice implicate în procesele de fosforilare.

Acest lucru are o semnificaţie deosebită din punct de vedere al activităţii lor chimice.Larg reprezentaţi în regnul vegetal, până în prezent au fost recenzaţi peste 100 de reprezentanţi.Când celulele vegetale mor, flavonoizii sunt “deversaţi” în sucurile, sevele,răşinile şi chiar în nectarul recoltat de insecte (un astfel de exemplu este pinocembrina incorporată în miere care contribuie la activitatea antibacteriană a acesteia).Produsele lor de degradare sunt în mare măsură responsabile de colorarea frunzelor copacilor toamna.

Conform studiilor lui PAPAY şi col., (1985)[17] şi DONADIEU (1994) flavonoizii din propolis pot fi clasaţi în:
Flavone:
• acacetină
• crizină
• tectocrizină
• apigenină
• pectolinarigenină etc.
Flavonoli:
• galangină
• galangin-3-metil eter
• isalpinină
• kaempferidă
• kaempferol
• quercetină
• quercetin-3,3-dimetileter
• rhamnocitrină
• rhamnetină
• isorhamnetină
Flavonone:
• pinostrobină
• sakuranetină
Flavononoli:
• pinobanksină etc.

Datele din care rezultă că flavonoidele din propolis sunt bine reprezentate cantitativ, iar sub acest aspect ele capătă importanţa unor componente principale,cu proporţii de 15-20%, au fost publicate abia recent (POLINICENCU şi col.,1981). Astfel de concentraţii flavonoidice au fost determinate de autori şi în mostre reprezentative de propolis din Ungaria şi Uruguay.
Crizina sau 5,7-dihidroxiflavona sau 5,7-dihidroxi-2-fenilcromona a fost fost descoperită în 1927 de G.T.JAUBERT[20] atât în propolis cât şi în mugurii de plop, ea fiind prezentă, de asemenea, în miere şi în ceară. Cu toate că nu este singurul flavonoid de culoare galbenă din amestecul prezent în propolis, ceară,miere – fiind din punct de vedere cantitativ componenta majoritară – a fost la începuturi singura semnalată şi astfel culoarea galbenă a cerii de albine şi a mierii se atribuia numai crizinei.

Tectocrizina sau tectogenina, a cărei prezenţă în propolis a fost semnalată de G.T.JAUBERT  este 7-metil-eterul crizinei. În studiile ulterioare efectuate asupra acestui compus au demonstrat proprietăţile sale diuretice, pentru care s-a eliberat un brevet de invenţie SUA din 1964, al firmei Laroche Navarron, autor PERRAULT (1976)].

Galangina este flavonolul crizinei, adică 3-hidroxicrizina. Concentraţia sa în propolis o plasează alături de crizină, între bioflavonoizii bine reprezentaţi cantitativ. Ea a fost evidenţiată de VILLANUEVA şi col., (1964)  iar în mugurii de plop – diferite specii – de EGGER şi col., (1969) .

Izalpinina a fost prima dată evidenţiată în propolis de VILLANUEVA şi col., în 1964 .

Pinocembrina îşi datorează numele descoperirii sale în mugurii speciei Pinus cembra (Pinaceae) de către ERDTMAN (1946). Ca şi crizina,pinocembrina este prezentă între componentele răşinii de pe mugurii de plop. Ca structură este flavanona corespunzătoare crizinei. Pinostrobina, descoperită în 1946 în mugurii speciei Pinus strobus apoi separată şi din specia Prunus avium (Rosaceae). Pinobanksina este 3-hidroxi-pinocembrina, adică un flavanonol din seria flavonoidelor specifice din propolis, caracterizate prin lipsa oricărei funcţiuni fenolice pe inelul B. A fost descoperită în compoziţia unor specii de Pinus între care Pinus banksiana. Abia în 1979, SCHNEIDEWIND şi col. o citează în propolis.

3-acetatul de pinobanksină este la rândul său identificat în totalul flavonoidic al propolisului şi pare să nu fi fost identificat în vreo plantă.Există opinia conform căreia principiile active cel mai bine reprezentate cantitativ şi întotdeauna prezente în propolis, implicit susceptibile de a da cele mai constante şi mai caracteristice efecte farmacologice ale acestui produs, sunt bioflavonoidele care au ca particularităţi de structură starea liberă, de compuşi de neglicozidaţi, precum şi lipsa vreunei funcţii fenolice în inelul B.Este poate important de menţionat faptul că toate aceste componente menţionate, fără excepţie, se regăsesc în compoziţia chimică a multor specii de Pinus, răspândite în cele mai îndepărtate şi variate regiuni de pe glob şi mai ales în mugurii de pin, la rândul lor utilizaţi pretutindeni pentru proprietăţi terapeutice bine cunoscute. Pe de altă parte, este cunoscută şi utilizarea răşinii unor muguri, ca cei ai speciilor Populus, Prunus, ca materie primă pe care albinele o asociază unor ceruri şi altor componente, la elaborarea propolisului. Este de asemenea e adăugat că şi mugurii de plop sunt medicinali şi împreună cu mugurii de prun şi de Zingiberaceae sunt depozite de astfel de bioflavonoizi.Alţi compuşi flavonoidici prezenţi în propolis în cantităţi mai mici sunt:

– acacetina sau linarigenina izolată de POPRAVKO (1975)  7-metil-eterul-acacetinei, separat din mugurii de Betula verrucosa;

– campferida – izomer de poziţie al rhamnocitrinei identificată de POPRAVKO (1969) ;

– pectolinarigenina sau 6-metoxi-acacetina sau 6-metoxi-linarigenina,

– 4’-metil-eterul-sakuranetinei – o flavanonă a cărei origine şi structură se află în pinostrobină de la care derivă prin metoxilare a fost semnalată în propolis de către METZNER şi col., (1975) .

Toate aceste flavonoide semnalate frecvent în propolis sunt prezente sub formă de agliconi şi care au ca specificitate – prezenţa de funcţiuni fenolice libere, reactive, grefate pe inelul B.

Cvercetina (quercetina) – agliconul rutozidei şi al mai multor alte glicozide flavonoidice este foarte răspândită în regnul vegetal. A fost descoperită în stare pură de PERKIN şi HUMMEL în 1896  în hamei Humulus lupulus şi în cojile de ceapă (Allium cepa). Este utilizată în terapie, alături de alte bioflavonoide,ca substanţă activă pentru menţinerea stării normale a vaselor sanguine prin descreşterea permeabilităţii şi fragilităţii capilarelor BUDAVARI (1989).

Alte grupe de compuşi prezente în propolis sunt chalconele şi dehidrochalconele, acizi alifatici şi esterii lor, uleiuri volatile cu catenă scurtă şi esteri ai acestora, acizi aromatici şi esteri ai acestora, acid benzoic şi derivaţi ai acestuia, aldehide, alcooli, acid cinnamic şi derivaţii acestora, alţi acizi şi derivaţi, cetone, fenoli şi ompuşi heteroaromatici, terpene, alcooli sesquiterpenici şi derivaţi ai acestora, terpenoizi şi alţi compuşi, hidrocarburi sesquiterpenice şi triterpenice, compuşi volatili, hidrocarburi (C21-C33),hidrocarburi alifatice, steroli şi hidrocarburi steroidice, zaharuri, lactone,aminoacizi, derivaţi de acizi nucleici, vitamine, minerale, transhidrogenaze anaerobe, substanţe donoare de H.

Între chalcone şi dehidrochalcone GREENAWAY şi col.,(1990)  se pot menţiona:
– chalcona alpinetinei
– chalcona pinostrobinei
– chalcona pinocembrinei
– chalcona pinobanksin-3-acetatului
– chalcona sakuranetinei
– 2’,6’ –dihidroxi-4’-metoxi dihidrochalcona
Acizi alifatici şi esteri ai acestora (GREENAWAY şi col., 1990) :
– acid butiric, 2-metoxi-butiric, succinic, crotonic, angelic,, fumaric,behenic, acetic, benzil-acetat, izobutil-acetat, izopentil-acetat, izopentenilacetat,- acid palmitic, cerotic, montanic, stearic, oleic, linoleic, miristic, lignoceric,Uleiuri volatile cu catenă scurtă:
– acid butiric, acid 2-metil-butiric
– acid crotonic
– acid angelic
– acid acetic
– acid izobutiric
Esteri ai uleiurilor volatile cu catenă scurtă:
– izobutil-acetat
– izopentil- acetat
– izopentenil-acetat
Acizi aromatici şi esteri ai acestora:
– acid benzoic
– benzil-benzoat
– acid protocatechic
– acid veratric
– etil-benzoat
– metil-salicilat
– benzil-salicilat
– acid hidroxibenzoic
– acid vanilic
– acid p-anisic
– metil-benzoat
– cinnamil-benzoat
– acid hidroxicinnamic
– acid cinnamic
– acid metoxicinnamic
– acid p-metoxicinnamic
– acid 3,4-dimetoxicinnamic
– benzil-3,4-dimetoxi-cinnamat
– acid caffeic şi esteri
– acid cumaric, acid p-cumaric şi esteri ai acestora
– acid ferulic, acid izoferulic şi esteri ai acestora
– derivaţi ai acidului benzoic: acid salicilic, acid gentisic, protocatechic, acid galic
 Aldehide:
– benzaldehidă
– aldehidă protocatechică
– p-hidroxibenzaldehidă
– vanilină
– izovanilină
– aldehidă caproică
Alcooli:
– alcool cinnamic
– alcool benzilic
– hidroquinonă
– alcool prenilic
– izobutenol
– alcool fenetilic
– alfa-glicerofosfat
– beta-glicerofosfat
– glicerol
Alţi acizi şi derivaţi ai acestora:
– esterul metilic al acidului 2,8-dimetilundecanoic
– esterul fenilmetilic al acidului 14-metilpentadecanoic
– esterul etilic al acidului palmitic
– acid sorbic
– esterul butil-2-metilpropilic al acidului ftalic
– metil esterul acidului alnustic
Cetone, fenoli şi compuşi heteroaromatici:
– acetofenonă şi derivaţi
– p-acetofenol şi derivaţi
– eugenol
– pterostilben
– xanthorrhoeol
– cumarină
– esculetol
– scopoletol
– pinosilvină
– trigliceride fenolice

Alcooli terpenici, sesquiterpenici şi derivaţi:
– geraniol
– nerolidol
– guaiol
– farnesol
– dihidroeudesmol
– beta-bisabolol
– alfa-acetoxibetulenol
Terpenoide şi alţi compuşi:
– cimen
– limonen
– alfa-copaen
– stiren
– 1,8-cineol
Hidrocarburi sesquiterpenice şi triterpenice:
– beta-burbonen
– cariofilen
– patchoulen
– selen etc.
Hidrocarburi alifatice:
– eicosan, eicosină, heneicosan
– 1-octadecen
– tricosan
– pentacosan
Steroli şi hidrocarburi steroidice:
– cholestrilen
– cholinasterol
– stigmasterol
– beta-dihidrofucosterol
– lanosterol
– colesterol
Zaharuri:
– d-ribofuranoză
– d-fructoză
– d-glucitol
– d-guloză
– taloză
– zaharoză
– d-glucoză
– polizaharide

Aminoacizii determinaţi cantitativ (KARDAKOV, 1980)  sau (GABRYS, 1986) au ca reprezentanţi semnificativi acidul piroglutamic,arginina şi prolina. Provenienţa acestora în propolis este pusă atât pe seama polenului dar şi a secreţiilor salivare ale albinelor.

Acelaşi lucru se poate afirma şi despre prezenţa vitaminelor cu reprezentanţi: B1, B2, B6, C, E, acid nicotinic, acid pantotenic, vitamina A.

Elementele minerale sunt determinate din reziduul obţinut după calcinarea propolisului. În diferite eşantioane de propolis provenind din diferite regiuni ale globului, VANHAELEN şi VANHAELEN-FRASTRE (1979) au determinat următoarele proporţii: 0,51-0,86% în mostre din Franţa, 0,55% – China, 0,67% – SUA, 0,68%- Australia.

Principalii reprezentanţi ai acestora sunt: sodiul (Na), potasiul (K),magneziu (Mg), calciul (Ca), bariu (Ba), bor (B) – urme, stronţiu (Sr), zinc (Zn),cadmiu (Cd), aluminiu (Al), siliciu (Si), plumb (Pb), – urme (datorate mai ales poluării din traficul rutier sau prin amplasarea stupinelor în aceste zone sau zone industriale), seleniu (Se) – urme, fer (Fe), nichel (Ni), crom (Cr), mangan (Mn),titan (Ti), argint (Ag), cupru (Cu), cobalt (Co), molibden (Mo), vanadiu (V).Substanţele răşinoase. Deşi în datele curente de specialitate nu sunt informaţii foarte clare despre izolarea fracţiunii răşinoase din propolis şi caracterizarea ei, prezenţa răşinilor nu este pusă la îndoială de nimeni. Multe dintre proprietăţile propolisului se pot raporta la conţinutul mare de răşini. Se citează şi prezenţa unor acizi rezinici, ca acidul abietic şi acidul pimaric care fac parte din constituenţii cei mai caracteristici ai răşinilor naturale.

Alte componente amintite deja, frecvent întâlnite în răşini, ca acidul benzoic, acidul cinamic, acidul ferulic, acidul cafeic, cumarine şi triterpenoide pentaciclice au fost identificate în propolis. Acidul benzoic atinge 1,33-20% (BRĂILEANU şi col., 1978) şi alături de acidul cinamic este una dintre substanţele cele mai caracteristice din răşina de Styrax benzoin de la care îşi trage numele, fiind totodată o componentă comună a mai tuturor răşinilor de pe muguri,ca şi acizii ferulic şi cafeic.

Cercetarea esterilor aromatici din propolis de tipul celor citaţi anterior şi chiar mai complicaţi ca structură (prin identificarea unor acizi polifenolici esterificaţi) a condus la descoperirea deosebit de valoroaselor proprietăţi  antimicrobiene ale propolisului, prin prezenţa sau absenţa lor, putând fi explicată inconsecvenţa de activitate antimicrobiană a diferitelor sorturi de propolis (METZNER şi col., 1975, 1977, 1978) .

Din punct de vedere cantitativ, fracţiunea răşinoasă se consideră că reprezintă cca. 55% din propolis, cu menţiunea cuprinderii în această fracţiune şi a unor balsamuri. Se ştie că balsamurile se definesc ca amestecuri de răşini şi uleiuri volatile (esenţiale) în care ultimele, ca regulă generală, trebuie să fie în proporţie de cel puţin 40%. Este posibil ca numai mirosul balsamic al propolisului să fi generat această exprimare deoarece studiile efectuate nu au relevat prezenţa de uleiuri volatile în astfel de proporţii.

Propolisul -acțiunea biologică

Activitatea biologică a extractelor de propolis şi a diferitelor fracţiuni ale acestora

Propolisul este cunoscut astăzi ca unul dintre cele mai surprinzătoare produse naturale datorită studiilor şi cercetărilor efectuate care atribuie acestuia şi diferitelor sale fracţiuni nenumărate acţiuni biologice şi efecte terapeutice. Între acţiunile terapeutice se pot enumăra: antimicrobiană, antibiotică, antifungică, antiinflamatorie, analgezică, antioxidantă şi anti-tumorală.

La ora actuală, pe plan mondial, propolisul este utilizat pe scară largă în diferite formule de medicamente (îndeosebi în Europa răsăriteană), suplimente sau aditivi alimentari şi băuturi pentru a îmbunătăţi starea de sănătate şi pentru prevenirea unor afecţiuni: inflamatorii, boli cardiace, hepatice, diabetul şi chiar unele forme de cancer.

Cu toate aceste dovezi asupra virtuţilor sale terapeutice, şansa de a se transforma dintr-un remediu empiric într-un medicament, depinde foarte mult de purificare, standardizare şi supunerea sa la toate celelalte etape de cercetare şi control: chimic, tehnologic, toxicologic, preclinic şi clinic.

Progresul realizat în domeniul chimiei, farmacodinamiei şi a tehnologiilor farmaceutice au condus la stabilirea anumitor reguli pentru medicamente, între care cea mai severă este cea privitoare la o anumită relaţie ce trebuie să existe între produsul respectiv şi efectele sale asupra organismelor. Din această relaţie se naşte noţiunea de doză terapeutică, mai ales pentru substanţele active pure, indiferent de forma farmaceutică în care acestea sunt prezentate.

Prin standardizarea extractelor, tincturilor, etc., noţiunea de doză poate fi extinsă şi la medicamentele sau produsele care sunt amestecuri naturale de substanţe active. Standardizarea înseamnă deci uniformizarea concentraţiei în principii active din produsele finite œ dimensiune ce poate fi exprimată prin componentul cel mai caracteristic. 

Atunci când metodele fizico-chimice nu pot fi aplicate, standardizarea se poate face utilizând o metodă de control biologic. Oricum, standardizarea extractelor naturale este de multă vreme o condiţie de la sine înţeleasă.

Propolisul este cunoscut ca fiind activ la nivelul organismelor, dar în cursul ultimelor decenii, s-a raportat o largă varietate a compuşilor săi. De aceea extractele de propolis de uz medicinal trebuie să răspundă cerinţei privitoare la raportul dintre cantitatea administratăşi efectul obţinut; aceasta înseamnă că atât experimentele de laborator cât şi cele clinice trebuiesc efectuate numai cu extracte standardizate.

Orice extract, presupune înainte de orice altceva, să se obţină un produs mai pur; un extract standardizat oferă posibilitatea de a fi administrat în anumite cantităţi ce conţin concentraţii controlate de substanţe active, astfel încât cu siguranţă el să fie lipsit de toxicitate, să ofere o eficienţa terapeutică maximăşi să permită individualizarea tratamentelor. 

Extractul de propolis standardizat, departe de a fi un produs toxic, este totuşi capabil să prezinte o serie de efecte secundare atunci când anumite doze sunt depăşite. Modificarea dozelor poate induce efecte diferite sau chiar eşecuri terapeutice. 

În acest sens, experienţa României, prin Centrul Medical de Apiterapie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare pentru Apicultură, a dovedit că rezultatele experimentelor biochimice şi farmacologice efectuate pe organisme sănătoase precum şi efectele sale pe organisme animale cu stări patologice induse sunt elemente fundamentale în planificarea şi efectuarea unui experiment clinic. 

Extractul de propolis standardizat (extractul moale sau spiss) a fost supus unor experimente biochimice pentru a i se demonstra eficacitatea asupra ficatului, sângelui, sistemului muscular, organelor limfatice, glandelor suprarenale, metabolismul general al glucidelor precum şi în anumite aspecte imunobiologice. 

Datele privitoare la efectele propolisului asupra organismului animal cu condiţii patologice induse privesc acţiunile hepatoprotectoare şi antiinflamatoare precum şi investigaţii asupra acţiunii epitelizante, asupra permeabilităţii vasculare şi acţiunea antivirală (testată pe anumite virusuri multiplicate în culturi de ţesuturi).

Acţiuni fundamentale ale flavonoizilor şi consecinţele lor fiziologice

Efectele observate ca urmare a consumului de flavonoizi îşi pot avea originea din cele trei principii fundamentale ale acţiunii lor: -modificarea activităţilor enzimatice prin fosforilare -antioxidare -represie genică

Consecinţele fiziologice ale acestor 3 acţiuni principale sunt: -acţiunea antialergică-acţiunea antiinflamatoare (aspirin-like)

Acţiunea antialergică

Simptomele reacţiilor alergice ca dispneea œ obstrucţia căilor aeriene prin contracţia musculaturii bronşice œ înroşirea pielii, secreţia excesivă a nasului (rinită) şi de suc gastric precum şi creşterea temperaturii, apar ca rezultat al eliberării de histamină din mastocite. Histamina este eliberată atunci când agentul patogen (alergenul) este legat de imunoglobulina E din membrana externă a mastocitelor. Ca rezultat, pe fondul consumului de ATP, canalele specifice pentru ionii de calciu din membrana externă a mastocitelor se deschid, permiţând penetrarea acestora în celule. Datorită sarcinii lor pozitive duble, ionii de calciu permit eliberarea a două molecule de histamină, care la rândul lor poartă fiecare câte o singură sarcină pozitivă.

Datorită marii capacităţi de reacţie, adenozintrifosfatul (ATP) care deschide canalele de calciu, va acţiona preferenţial pentru fosfat. Ca urmare, în prezenţa flavonoizilor, canalele de calciu rămân închise şi mastocitele nu mai pot elibera histamina astfel încât simptomele reacţiei alergice nu se mai produc. Este cunoscut faptul că chromoglycan-ul şi medicamentul Intal constau dintr-un inel cromanic şi un flavonoid. Aceste substanţe sunt folosite de multă vreme ca medicamente în combaterea alergiilor.

După cum se ştie, propolisul conţine o anumită cantitate de polen şi atunci când acesta nu este eliminat prin procedee corespunzătoare, unii pacienţi mai sensibili pot dezvolta alergii la propolis. Este unul din motivele pentru care propolisul este suspectat a fi un potenţial alergen. Propolisul poate fi însă incriminat de apariţia alergiilor şi datorită conţinutului (în unele sorturi) în esteri ai acidului cinamic şi ai acidului cafeic.

O altă potenţială sursă de alergenicitate este veninul de albine prezent deasemenea în propolis în cantităţi foarte mici. De obicei, veninul de albine este extras cu solvenţi apoşi, motiv pentru care şi acesta poate fi incriminat pentru acţiunea alergică a propolisului.

Acţiunea antivirală

Se ştie că virusurile constau dintr-un nucleu infecţios ce conţine un acid nucleic (DNA sau RNA) şi o manta proteică. Adeseori, acestea pot penetra uşor în celulele umane. Pentru a deveni active, mantaua lor proteică trebuie să fie digerată de enzimele prezente în lizosomi. Lizosomii sunt vezicule acoperite de o membrană lipidică care în prezenţa flavonoizilor nu poate fi penetrată de virusuri. Fondul acestui fenomen nu este încă deplin înţeles, dar se poate emite o ipoteză. Un exemplu ar putea fi neutralizarea grupărilor amino din mantaua proteică prin fosforilare œ o prezumţie pentru penetrarea membranelor lipidice lizosomale.

DEBIAGGI şi col. au testat efectele antivirale a 5 specii de flavonoizi specifici prezenţi în propolis: crizina, kaempferol, acacetina, galangina şi quercetina. Utilizând culturi de celule in vitro, s-a determinat replicarea şi infectivitatea unor tulpini de virus herpetic, adenovirus, coronavirus şi rotavirus. Crizina şi kaempferolul au prezentat o acţiune inhibitorie dependentă de doză asupra replicării virale intracelulare a tuturor tulpinilor virale testate dar nu afectează infectivitatea acestora. Ambii flavonoizi se dovedesc foarte activi în inhibarea replicării diferitelor tipuri de virusuri herpetice (HSV œ herpes simplex): HSV-2 (0,2 µg/ml si 0,1 µg/ml), HSV-1 (0,5 µg/ml şi 2 µg/ml). La 10 µg/ml crizina şi kaempferolul reduce replicarea virusurilor în proporţii de 45% şi respectiv 65% la coronavirusul bovin, 30% şi 50% la coronavirusul uman, rotavirusul SA-II 25% şi respectiv 35%. Quercetina la doza de 60µg /ml şi crizina la 10 µg/ml au redus infectivitatea virusurilor herpetice (HSV-2, HSV-1şi TK­HSV-1) cu aproximativ 65% şi respectiv 50%. (CHENG şi WONG) . 

AMOROS şi col.,au observat că propolisul este foarte activ in vitro împotriva virusului polio şi herpetic. La o concentraţie de 30 µg/ml propolisul reduce titrul virusurilor herpetice de 1000 de ori, inhibă replicarea HSV cu 99,5% şi inhibă total formarea plăgii de poliovirus. S-a observat de asemenea şi o acţiune virulicidă asupra virusurilor încapsulate, herpes simplex şi virusul stomatitei veziculare (VSV). In acest caz se sugerează că flavonoizii galanginăşi crizină œ majoritari în eşantioanele de propolis recoltat din Franţa (şi în general din zona europeană) acţionează sinergic în acţiunea antivirală a propolisului. 

Într-un studiu mai aprofundat asupra acţiunii inhibitoare a flavonoizilor asupra virusurilor, AMOROS şi col. au observat efecte sinergice individuale şi binare ale flavonolilor (galangină, kaempferol şi quercetină), flavonelor (crizină, apigenină, luteolinăşi tectocrizină) şi a flavanonelor (pinocembrinăşi izosakuranetină) asupra infecţiei cu virus herpetic de tip I şi replicarea acestuia în celule renale de maimuţă in vitro. Tot această echipă a constatat că flavonolii sunt mai eficienţi în reducerea titrului virusurilor; totuşi s-a constatat că galangina este activă în timp ce crizina nu prezintă activitate, contrazicând astfel rezultatele obţinute de DEBIAGGI şi col. Autorii au atribuit contradicţia: 

• diferenţei între tulpinile de HSV-1
• diferenţei dintre timpii de incubaţie (48 de ore mai puţin decât Debiaggi şi col.)  
• diferiţilor parametri de lucru

Activitatea flavonolilor descreşte în ordine inversă cu numărul de grupări hidroxil substituite: galangină > kampferol > quercetina. Afinitatea compusului la lipide (lipofilie) pare să aibă o importanţă deosebită pentru activitatea biologică. Numai galangina, kaempferolul şi balsamul de propolis pare să fie activi cu adevărat împotriva HSV-I. Alţi constituenţi de tipul metoxiflavonelor minore sau conjugaţi de tip cafeoil pot contribui la rândul lor la acţiunea antivirală. Ën plus, atunci când doi flavonoizi diferiţi au fost administraţi împreună, s-a observat un sinergism semnificativ împotriva HSV-I, cu combinaţii de flavonoli şi flavone care produc o reducere semnificativă a virusului. Cele mai importante combinaţii binare au fost: kaempferol + luteolină; quercetină + crizină; galangină + apigenină; kaempferol + apigenină; quercetină + apigenină. Adeseori sinergismele indică diferite moduri de acţiune dar întrucât mecanismul (ele) inhibiţiei virale mai trebuie încă elucidate, se fac încă speculaţii.

Propolisul şi extractele sale precum şi o serie de soluţii de flavonoizi s-au dovedit mijloace eficiente în sistarea replicării agentului patogen al hepatitei virale HbsAg (MORFEI şi col.). 

Acţiunea analgezică

Unele procese dureroase apar ca rezultat al producerii de prostaglandine la locul leziunii (rănii). Formarea acestor prostaglandine poate fi stopată de flavonoizi prin acţiunea lor de inhibare a acţiunii enzimei prostaglandin-ciclooxigenaza (PG­ciclooxigenază). 

Acţiunea anti-tumorală (anti-cancer)

Una dintre explicaţiile acestei acţiuni a flavonoizilor este următoarea: celulele tumorale sunt caracterizate printr-o activitate insuficientă a pompelor ionice ale ATP-azei. Ca urmare, în timp, enzima ATP-ază devine inactivă, deoarece centrul său activ este blocat prin fosforilare. Flavonoizii modifică acest proces de fosforilare probabil prin captarea grupărilor fosfat. Prin acest proces, activitatea celulelor poate reveni la normal (KLIMMEK).

In 1991 MATSUNO şi col. a raportat prezenţa în propolisul brazilian a trei compuşi cu acţiune anti-tumorală. Aceşti compuşi sunt quercetina, esterul fenetilic al acidului cafeic şi un nou compus , clerodan-diterpenoid, ultimul fiind centrul atenţiei. Clerodan-diterpenoidul a demonstrat stoparea dezvoltării celulelor tumorale în faza S şi a prezentat o degradare masivă asupra celulelor tumorale HuH13 în nu mai puţin de 3 zile œ în medii de cultură. Pe de altă parte, un slab efect citotoxic a fost observat asupra celulelor renale de iepure aflate în stadiu primar œ fără transformări, şi asupra celulelor diploide umane. Urmărind această substanţă s-a demonstrat că ea prezintăşi acţiune antibacteriană, poate ucide celulele tumorale hepatice fără a le leza pe cele normale. Un an mai târziu, 1992, acelaşi autor a arătat că prin administrarea de propolis brazilian la un pacient afectat de cancer, s-a produs o activare a limfocitelor T-killer şi a macrofagelor din ţesutul afectat œ fapt ce a produs inhibarea creşterii tumorii.

In 1993, ARAI şi col., de la laboratoarele biochimice Hayashibara au ajuns la concluzia că propolisul activează macrofagele, induce producţia de citokine şi restrânge dezvoltarea de metastaze în cancerul de colon. In rapoartele lor ei au arătat clar că propolisul acţionează direct asupra macrofagelor pentru a le amplifica funcţiile şi lucrând împreună cu antigenul induce producţia de factor de necroză tumorală, interleukin-1şi interferon, ţinând metastazele la nivelul plămânilor la valori sub 60%.

KIMOTO şi col. au reuşit să identifice şi să izoleze din propolisul brazilian , artepillina C , un compus cu o puternică acţiune anti­tumorală œ prezentă în produs în concentraţii de aprox. 5%. Artepillina C s-a dovedit extrem de eficientă îndeosebi asupra celulelor leucemice şi se aşteaptă ca în viitor ea să fie administrată prin injecţii intravenoase ca adjuvant în chemoterapia acestei afecţiuni.  Studiile efectuate au demonstrat că constituenţii propolisului care prezintă o puternică acţiune anti-tumorală sunt: -derivaţi ai acidului cafeic -flavonoizi -acidul 2,2-dimetil-8-prenil-cromen-6-propendioic -artepillina -acidul 17-hidroxicleroda-3m(13Z)-dien-15-oic (MARCUCCI,MATSUNO şi col.

Acţiunea de tip aspirină (aspirin-like)

Aspirina -acidul acetilsalicilic -inhibă, în acelaşi mod ca şi flavonoizii, acţiunea enzimelor reponsabile pentru sinteza prostaglandinelor œ PG-ciclooxigenază şi lipooxigenază. Acesta este principalul motiv pentru care flavonoizi sunt recunoscuţi ca —aspirină naturală.

Mecanisme de acţiune ale flavonoizilor

Inhibarea sau activarea unor enzime

Acţiunea antioxidantă

Structura de bază a flavonoizilor conţine un inel cromanic care în condiţii de oxidare poate fi deschis cu uşurinţă pentru a forma un radical liber (RL). Radicalul liber format poate distruge cu uşurinţă alţi radicali liberi pe care îi găseşte în organism şi care produc distrugerea tisulară. Radicalii liberi pot fi produşi ca rezultat al iraadierii cu raze X (raze Roentgen) sau iradiere cu substanţe radioactive.

Acţiunea reducătoare a flavonoizilor stopează distrugerea acidului ascorbic (vitamina C) prin oxidare şi tansformă ionul de fier trivalent (Fe3+) în forma sa fiziologică œ bivalentă. In plus, flavonoizii se pot lega puternic de ioni de metale grele (cupru bivalent, mercur bivalent şi plumb bivalent). Altfel, unele metale grele vor avea tendinţa de a cere autooxidarea anumitor elemente esenţiale : substanţe nutritive, acizi graşi polinesaturaţi şi de asemenea de a inhiba activitatea anumitor enzime. 

Represia genică

Represia genică este o acţiune importantă a anumitor hormoni cum sunt estrogenii şi glucocorticoizii. Hormonii glucocorticoizi controlează metabolismul carbohidraţilor. Unii flavonoizi prezintă astfel de acţiuni de tip hormon-like. Flavonoidul sylibina şi cortizonul au o foarte apropiată asemănare structurală, fapt ce ar putea explica acţiunea lor comună.

Acţiunea flavonoizilor în diabetul zaharat

În această boală zaharoza este transformată în grăsimi şi astfel circulaţia sanguină la nivelul organelor œ ochi şi intestin, de exemplu œ este oprită. Cu cît glucoza este menţinută mai mult timp la nivelul unui organ, ea este redusă de enzima aldosereductază la hexitol œ un compus stabil ce nu mai suferă transformări. Prin osmoză hexitolul atrage multă apă din sânge şi o reţine în celule, care la nivel funcţional sunt marcate. La nivelul ochilor se produce o suprapresiune în timp ce la nivelul intestinului absorbţia compuşilor nutritivi este diminuată. Flavonoizii inhibă activitatea aldosereductazei, diminuând astfel tulburările la nivelul ochilor şi normalizând funcţia intestinală.

Acţiunea antimicrobiană a flavonoizilor din propolis

Extractul etanolic de propolis (EEP, 70% extract etanolic) cunoscut după s-a menţionat şi sub denumirea de —balsam de propolis“ a fost utilizat de GRANGE şi DAVEY  în culturi bacteriene în placă, demonstrându-se eficacitatea sa în inhibarea dezvoltării unor tulpini de Staphylococcus aureus œ mai ales cea care a devenit rezistentă la antibioticul methicillină. Mai mult, balsamul de propolis acţionează preferenţial în inhibarea cocilor şi bacililor Gram-pozitivi la o concentraţie de 3 mg/ml. Se speculează că compuşii activi din balsamul de propolis cuprind flavonoidul galangină (3,5,7-trihidroxiflavonă) şi CAPE (esterul fenetilic al acidului cafeic œ caffeic acid phenethyl ester) şi că aceste sinergisme, în care efectele mai multor componente se combină pentru a obţine un efect mai puternic, sunt posibile întrucât componentele singulare au efecte inhibitorii mult mai reduse.

Mecanismul de acţiune este considerat a fi o inhibare a RNA-polimerazelor bacteriene dependente de DNA prin acţiunea unui component hidrosolubil din propolis cu absorbţie în UV (GRANGE şi DAVEY; SIMUTH şi col.).

BRUMFIT şi col. au observat că extractele de propolis obţinute în apăşi soluţii tampon la pH 5 şi 6, sau extractele în petrol nu prezintă nici un fel de activitate asupra tulpinilor bacteriene testate. Totuşi extractele în soluţii tampon la pH 7 sau 8, extractele etanolice, cele în DMSO (dimetil-sulfoxid), cloroform sau acetonă au inhibat tulpini de Staphylococcus aureus, Bacteroides subtilis şi Candida albicans. Zonele de inhibiţie variază între 7 – 14 mm în diametru. Staphylococcus saprophyticus, Streptococcus faecalis şi grupul B de coci nu au fost inhibaţi de nici unul dintre extractele menţionate. Extractele obţinute cu solvenţi organici au fost slab active asupra unor tulpini de Staphylococcus aureus (3 sensibile la methicillinăşi 2 rezistente la acest antibiotic), Streptococcus epidermis, Clostridium spp. şi Candida albicans, dar inactive asupra streptococilor, Corynebacterium xerosis şi speciile Gram-negative. Într-un alt studiu, efectuat in vivo nu s-a constatat nici un fel de activitate în urina prelevată de la 3 voluntari care au consumat 500 mg de pudră de propolis, de 3 ori pe zi, timp de 3 zile.

O bună acţiune antibacteriană (mai ales asupra bacteriilor Gram-pozitive), antifungică (în special asupra fungilor responsabili de apariţia infecţiilor superficiale ale pielii) şi antiinflamatoare (faţă de modele de inflamaţii acute şi cronice) au fost observate de DOBROWOLSKI şi col.

Acţiunea esterilor acizilor fenolici

CAPE (esterul fenetilic al acidului cafeic) este un alt constituent al propolisului cu acţiune biologică importantă. GRUNBERGER şi col. au observat efectul CAPE asupra celulelor canceroase umane in vitro prin măsurarea gradului de incorporare a timidinei tritiate în structura DNA a carcinoamelor umane de sân (MCF-7) şi linii de celule de melonoame (SK-MEL­28, SK-MEL-170). Concentraţiile de CAPE de 5 µg/ml şi 10 µg/ml inhibăşi blochează complet incorporarea  de  timidină  tritiată. Acelaşi tip de inhibiţie a fost observată şi pentru carcinoamele de colon HT29 şi renale deşi autorii nu prezintă aceste date. Invers, liniile de celule normale, necanceroase (1434 fibroblaste şi melanocite) necesită o cantitate de 50 µg/ml CAPE pentru incorporarea de timidină tritiată. Cu totul interesant, liniile de celule tumorale sunt mai sensibile decât liniile de celule normale la acţiunea CAPE. Toate proprietăţile CAPE natural şi sintetic au fost identice.

În 1991, SU şi col.,au studiat toxicitatea CAPE faţă de celulele normale transformate în celule canceroase cu adenovirusul tip 5 ce conţine o fracţiune de DNA genomic necaracterizat cu proprietăţi iniţiatoare de cancer.

Această fracţiune provoacă activarea transcripţiei genelor celulare şi virale, induce sinteza DNA şi mitoza celulelor diferenţiate. În mod clar, caracteristicile celulelor transformate par a produce cancer. Rezultatele arată că compusul CAPE inhibă preferenţial sinteza DNA şi creşterea în celulele transformate AD5EIA, iar la concentraţii ridicate de CAPE, celulele transformate sunt ucise. Mecanismul inhibiţiei competitive  este necunoscut dar se crede că este legat de starea de transformare. Când celulele au fost transformate cu alte gene cum ar fi de exemplu Ha-ras oncogenăşi virusul papilomului bovin tip I, au fost la rândul lor inhibate selectiv. Probabil, celulele transformate au funcţii ale membranelor celulare alterate sau o fiziologie celulară care permite activitatea CAPE.

Într-un studiu de confirmare, GUARINI şi col. au determinat efectele CAPE  asupra a două linii de celule tumorale, melanomul uman HO-I şi glioblastomul multiform uman GBM-18- rezultatele au fost comparate cu ale altor modulatori, mezerein (MEZ), acidul micofenolic (MPA) şi acidul retinoic (RA). Mai mult, s-au studiat şi combinaţii ale CAPE cu aceşti modulatori. Rezultatele surprinzătoare arată că în combinaţie cu MEZ , CAPE prezintă un foarte puternic efect antiproliferativ şi a fost singurul tratament care a suprimat complet creşterea în linia de celule GBM-18.

Alţi esteri aromatici

Derivaţii sintetici ai esterilor acidului cafeic prezintă la rândul lor efecte similare cu CAPE. Cafeatul de metil (MC), fenetil cafeatul (PEC) şi feniletil dimetilcafeatul (PEDMC) au fost testaţi pe tulpini mutagenizate cu 3,2-dimetil-4­aminobifenil de Salmonella typhimurium (TA 98 şi TA 100) şi pe celule de carcinom de colon (HT-29) (RAO şi col. S-a arătat că PEC şi PEDMC mai lipofili sunt mai eficienţi în inhibarea creşterii celulare şi a sintezei de DNA decât MC, fapt ce arată că penetrarea prin membranele celulare este importantă pentru activitatea esterilor acidului cafeic. Mai mult, aceşti compuşi au redus activitatea ornitin-decarboxilazei şi a protein-tirozinkinazei, două enzime asociate cu creşterea nelimitată a noilor celule şi proliferarea acestora.

Detalierea ulterioară a efectelor acestor compuşi, a mecanismelor, a farmacocineticii şi a relaţiilor structură-activitate va permite realizarea de experimente clinice pe subiecţi umani.

Probleme legate de aplicarea extractelor de propolis şi a preparatelor acestuia  în terapeutica umană

Aşa cum s-a văzut, unii flavonoizi sunt hidrosolubili, alţii nu sunt. Solubilitatea lor depinde de starea în care se găsesc în natură: legaţi de zaharuri (agliconi flavonoidici) sau nu.

În plus, cunoscuţi ca antioxidanţi exogeni naturali (fenoli şi derivaţi fenolici), totuşi flavonoizii nu se comportă ca antioxidanţii fenolici clasici de tipul alfa-tocoferolului ci prezintă activităţi moderate de rupere a catenelor (chain­breaking). Ei pot fi —chain breaking donors“ ( fenolii şi polifenolii – ce formează un radical mai stabil ce nu mai reacţionează) sau —chain breaking  acceptors“ care sunt activi la presiuni reduse de oxigen când nivelul concentraţiei de alkil este egal cu cel al radicalului peroxid şi acţionează ca —radical scavenger“, cum este cazul aminelor aromatice şi din nou fenoli mascaţi.

Ca pentru toţi antioxidanţii fenolici şi polifenolici œ activitatea lor este determinată de grupările OH mascate (această categorie cuprinde şi derivaţii de pirocatechol, trifenoli, tetrafenoli şi în special tocoferolii şi derivaţii acestora care sunt cei mai importanţi antioxidanţi biologici.

Eficacitatea lor antioxidantă este strâns legată de numeroşi factori, între care foarte mult de etapa de reacţie radicalică, tipul mecanismului de acţiune şi cinetica reacţiei în care sunt implicaţi.

În medicină, în vederea obţinerii unei mai bune stabilizări a substratului, se folosesc pe larg amestecuri de antioxidanţi. Eficacitatea de acţiune a acestor amestecuri se datorează acţiunii antioxidante rezultantă din acţiunea fiecărui component. Propolisul este un astfel de amestec natural de antioxidanţi cu acţiune sinergică. Acţiunea sinergică a compuşilor din propolis se datorează de obicei aceluiaşi tip de mecanism de acţiune (de exemplu œ chain-breaking œ chain-breaking, sau unul diferit: chain-breaking œ radical scavenger).

Acţiunea antioxidantă a propolisului a fost demonstrată prin diferite studii in vitro şi in vivo. Această activitate antioxidantă are ca rezultat multe efecte clinice obţinute ca urmare a aplicării preparatelor pe bază de propolis (BASNETşi col.; RODRIGUEZ şi col.; MATSUSHIGE şi col. 

Unul dintre cele mai impresionante efecte ale propolisului este cel legat de acţiunea protectoare împotriva radiaţiilor (în special radiaţii gamma, dar şi cele împotriva radiaţiilor UV œ KROL şi col. HERMANN şi BRACAMONTE,  Producerea de radicali liberi în organismele expuse la aceste radiaţii are ca rezultat distrugerea ţesuturilor.

Extractele apoase de propolis utilizate au prezentat un efect inhibitor asupra creşterii asociate a peroxidării lipidelor precum şi o accentuare a activităţii SOD la organismele expuse.

Studiile in vitro arată că aceleaşi extracte apoase de propolis prezintă prin aceeaşi activitate antioxidantă o bună protecţie hepatică (RODRIGUEZ şi col.  BASNET şi col.  LIN şi col.  BASNET şi col.  MERINO şi col.  MARKHAM şi col.  GIURGEA şi col. Aceste extracte protejează împotriva eliberării de lactat­dehidrogenază glutathion-dependentăşi împotriva formării de peroxizi lipidici.

Revenind asupra efectelor sinergice ale compuşilor din propolis (CHENG şi WONG) trebuiesc menţionate efectele antioxidante ale balsamului de propolis în inhibarea linoleatului de metil de către benzil-cafeat.

Flavonoizii şi în acest caz propolisul s-au dovedit un excelent mijloc natural în inhibarea puternică a xenobioticelor œ cum este cazul intoxicării induse cu tetraclorură de carbon şi intoxicaţia alcoolică la nivelul ficatului (GIURGEA şi col.) Tetraclorura de carbon CCl4 produce un radical foarte toxic şi foarte reactiv œ CCl3 implicat în peroxidarea lipidelor sau legarea covalentă cu macromoleculele esenţiale la nivelul hepatocitelor.

Bioflavonoizii participă ca antioxidanţi la metabolizarea acestor xenobiotice prin sistemul enzimatic al oxidazelor cu funcţie mixtă; se ştie că activitatea enzimatică este prima ţintă a substanţelor toxice şi ale derivaţilor acestora. Efectul de protecţie este observat în special la nivelul activităţilor succinat dehidrogenazei (SDH), glutamat dehidrogenazei (GDH) şi citocrom oxidazei.

Efectele propolisului în afecţiunile hepatice

Efectele propolisului asupra ficatului nu se datorează în exclusivitate acţiunii sale antioxidante. Acţiunea hepatoprotectoare potenţială poate fi explicată şi printr-o scădere a nivelului glucozei sanguine şi o creştere a nivelului glicogenului.

Acizii nucleici (DNA şi RNA) prezintă niveluri de concentraţie uşor modificate. Scăderea uşoară a nivelului DNA la 10 zile după administrarea de extract etanolic de propolis poate fi interpretată ca rezultat al inhibării sintezei proteice. Se ştie că unele substanţe din grupa flavonoizilor inhibă sinteza proteică, iar cei aparţinând grupului flavonelor şi flavonolilor cu grupări HO în poziţiile 3 ­4 şi 7 sunt potenţiali inhibitori ai ribonucleazelor.

Transaminazele (GOT şi GPT) cele mai comune enzime verificate în analizele de laborator, prezintă niveluri variabile, creşteri şi descreşteri, ceea ce reflectă fie o inhibare fie o activare a activităţii lor la nivelul ţesutului hepatic. O altă posibilă explicaţie poate fi şi modificarea permeabilităţii membranelor celulare ce favorizează intrarea sau eliberarea lor din celule.

Fosforilaza hepatică prezintă deasemenea niveluri variabile de activitate la diferite intervale de timp: creşteri la intervale de 10, 30 şi 60 de zile şi scăderi la intervalul de 20 şi respectiv 90 de zile. Ën acest caz, flavonoizii intră în competiţie cu procesul metabolic al adrenalinei, acţiune ce este sinergică cu cea a acidului ascorbic (vitamina C). în acest caz, flavonoizii pot fi priviţi ca factori de economisire şi protecţie pentru adrenalină.

Glucozo-6-fosfataza este o enzimă esenţială dar nu specifică pentru gluconeogeneză. Activitatea acestei enzime reflectă capacitatea ţesutului hepatic de a sintetiza glucoza. Urmare a administrării de extract de propolis se observă o scădere după10 zile şi respectiv 90 de zile şi o creştere a activităţii sale după un interval de 30 de zile de la aplicare.

Steatoza hepatică este rezultatul acumulării de acizi graşi la nivelul ţesutului hepatic ca sursă de energie pentru hepatocite, datorită consumului excesiv de alcool. O altă potenţială cauză este eliberarea de catecholamine, care prin lipoliză periferică, generează producerea de acizi graşi ce sunt direcţionaţi spre ficat pentru sinteza lipidelor.

Efectele propolisului asupra sângelui

Principalii parametri ce sunt studiaţi în testele sanguine sunt cei legaţi de elementele figurate: eritrocite şi leucocite.

Viteza de sedimentare a eritrocitelor (VSH = ESR) prezintă o puternică descreştere după10 zile de la administrarea extractului etanolic de propolis.

Conţinutul în hemoglobină prezintă o scădere după10 zile şi apoi o creştere după 20 de zile de la administrare.

Leucocitele, în special limfocitele prezintă o creştere a numărului după10 zile. O explicaţie valabilă atât pentru VSH şi numărul de leucocite este efectul de stimulare a sistemului imunitar a acestui preparat. Limfocitele elaborează globuline serice în special fracţiunile gamma şi beta care deţin o poziţie cheie în apărarea imună a organismului.

Efectele propolisului asupra pancreasului endocrin

Studiile efectuate pe animale de laborator prezintă o creştere a numărului de insuliţe Langerhans şi ca rezultat o hipersecreţie de insulină. Nivelul crescut de secreţie de insulină determină o scădere a nivelului glucozei sanguine şi o acumulare sporită de glicogen în ficat şi alte organe. În acest caz se poate trage o concluzie: extractul de propolis potenţează acţiunea hipoglicemiantă a insulinei.

Studii recente care au folosit un derivat cu magneziu al rutozidului au demonstrat efectul hipoglicemiant al acestui compus flavonoidic (RABINOVITCH şi col. YAMAUCHI şi col.) Se ştie de asemenea că în diabetul zaharat de tip I  (IDDM œ insulin-dependent diabetes mellitus) distrugerea celulelor beta din insulele lui Langerhans este mediată de un mecanism autoimun sau un proces inflamator ce implică radicalii liberi. S-a propus că interleukina 1B (IL-1beta) joacă un rol important atât în medierea distrugerii cât şi a disfuncţiei celulelor beta ceea ce înseamnă generarea de specii reactive de oxigen œ inclusiv NO (monoxid de azot) şi în final inhibarea funcţiei mitocondriale şi provocarea morţii celulelor prin apoptoză (MATSUSHIGE şi col.; TURK şi col.; UCHIGATA şi col. Trei funcţii la nivelul celulelor beta cum sunt:

–  activitatea de radical scavenging 

  – acţiunea de inhibare a IL-1B

  -inhibarea acţiunii NO sintazei

au un rol foarte important în provocarea diabetului zaharat insulino-dependent. Studiile au arătat că extractul apos de propolis prezintă o foarte puternică acţiune de radical scavenging (MATSUSHIGE şi col.) precum şi de inhibare a IL-1B şi a NO sintazei.

Acţiunea antiinfecţioasă-antimicrobiană a propolisului

Aşa cum s-a menţionat deja, cea mai mare atenţie a fost acordată capacităţii propolisului de a combate stările infecţioase locale şi generale. GRANGE şi DAVEY  au arătat că o fracţie hidrosolubilă termostabilă din propolis, care este stabilă la liofilizare, este foarte eficientă împotriva infecţiei TBC produsă de Mycobacterium tuberculosis.

La utilizarea asociată cu unele antibiotice, eficacitatea şi durata de acţiune a extractului de propolis este mult accentuată iar respectivele microorganisme nu dezvoltă rezistenţă la antibiotice. La administrarea internă, propolisul nu produce disbacterioze ci o stimulare a factorilor imuni specifici şi non-specifici şi ca rezultat o creştere a rezistenţei generale a organismului.

Conform celor deja menţionate principalii compuşi responsabili pentru această importantă acţiune a propolisului sunt esterii acizilor fenolici cu alcooli aromatici. Când se constată absenţa unei cantităţi dozabile de ulei volatil, eficacitatea propolisului nu este aceeaşi. Deaceea o importanţă condiţie de calitate a propolisului este existenţa fracţiunii volatile. Cu cât propolisul este mai aromat cu atât este mai eficient.

Acţiunea antimicrobiană a propolisului îl recomandă a fi aplicat în diferite domenii medicale:

boli digestive: enterite, diaree cronică, colibaciloză digestivă

boli genito-urinare: orhite, orhiepididimite, prostatite etc.

boli respiratorii: bronhopneumonie cronică, TBC pulmonar, TBC limfoganglionar, TBC renal

boli ORL acute şi cronice: rinite, rinofaringite, laringo-traheo-bronşite, amigdalite, otite medii şi externe, mezotimpanite

boli oftalmice: infecţii bacteriene şi virale ale polului anterior ocular: blefarite, conjunctivite, răni la nivelul ochilor

boli dermatologice: piodermită profundă, TBC cutanat, răni infectate, intertrigo cu diateză exudativă suprainfectat cu Candida albicans, acnee juvenilă, infecţii streptococice

boli ale noilor-născuţi şi sugarilor: tratamentul moniliazei (Monilia albicans)

boli ginecologice: infecţii bacteriene mixte ale colului uterin şi vaginale, trichomoniazăşi micoză vulvo-vaginală.

Principalele tipuri de preparate cu propolis utilizate deja în domeniul medical sunt prezentate ca:

unguente

soluţii

spray-uri

aerosoli • ovule

supozitoare

tablete

capsule

siropuri

colutorii

colire

Pentru viitor specialiştii din domeniul medicinei şi farmacologiei trebuie să reflecteze asupra unor formule de preparate menite să stimuleze reacţia fagocitară.

Acţiunea vulnerară a propolisului (capacitatea de vindecare a rănilor)

Această capacitate este rezultanta a mai multor efecte diferite dar competitive. Propolisul nu acţionează numai ca agent epitelizant ci şi ca: antiinfecţios, emolient, anestezic local şi antiedematos (datorită cerii) ci şi ca agent producător de rapidă refacere a circulaţiei sanguine la nivelul capilarelor.Aceste efecte au fost semnalate în tratamentul diferitelor răni:

arsuri induse experimental

aplicaţii post-chirurgicale

răni perianale

necrozări de ţesuturi

arsuri accidentale (chimice sau termice)

plăgi atone (ulcere trofice ale membrelor inferioare)

Farmacodinamia capacităţii de vindecare a rănilor constă în 2 etape:

blocarea acţiunii agenţilor infecţioşi începerea proceselor mucolitice şi de descuamare în zona necrozată;

stimularea procesului de granulaţie œ favorizând astfel reacţia naturală a organismului de a activa procesele regenerative şi intensificarea proliferării epiteliale.

Aceste procese sunt însoţite de: • o îmbunătăţire a circulaţiei sanguine şi limfatice în zonele tratate cu propolis; • o diminuare a permeabilităţii vaselor sanguine ( aşa numita acţiune de tip vitamină P datorată flavonoizilor);

Denumirea de vitamina P (factor de permeabilitate) a fost aplicată anterior unui grup de flavone (hesperedina, eriodictina, quercetina şi rutozidul).

În ulcerele cronice de gambă, propolisul contribuie la restructurarea membranelor capilare, producerea vaselor de neoformaţie şi îmbunătăţirea proceselor metabolice celulare şi tisulare locale prin:

reducerea anorexiei tisulare

reactivarea proceselor enzimatice 

favorizarea restructurării substanţei fundamentale dezorganizate.

Aplicarea propolisului limitează lărgirea cicatricelor şi reduce o serie de fenomene secundare ca: înmugurirea, formarea de eczeme.

Acţiunea antiedematoasă

Propolisul poate fi aplicat intern sau extern în diferite afecţiuni inflamatorii. Acţiunea antiedematoasă este susţinută de un complex de alte acţiuni: analgezicăşi anestezică.Diferite preparate pe bază de propolis sunt aplicate pentru diferite procese inflamatorii acute sau cronice ale urechii medii, condiţii infecţioase şi toxice ale membranei meningeale şi ale gingiilor.

Acţiunea anestezică locală şi generală

Propolisul este unul dintre produsele care s-a dovedit a fi un foarte bun agent anestezic.

În aplicaţii locale el prezintă o activitate de 3,5 ori mai mare decât a cocainei şi de 5,2 ori mai mare decât a procainei (GHISALBERTI,). 

În doze constând în 0,012 g/kg corp, el produce la animale o anestezie generală ce poate dura 45 minute. Aplicat oral, în chirurgia veterinară (la oi şi câini) efectul anestezic se instalează îm 2-5 minute iar animalele nu prezintă modificări de puls, respiraţie şi temperaturăşi nici dispariţia excitabilităţii de reflex.    

Alte acţiuni ale propolisului: radioprotectoare, antiastmatică

Studiile au arătat că soluţii radioopace de propolis pot fi aplicate în tratamente topice ( unguent de propolis cu lanolină) pentru prevenirea apariţiei radiodermitelor datorate terapiei cu raze X sau radioterapiei în tratamentul cancerului. Produsele farmaceutice pe bază  de propolis pot accelera vindecarea leziunilor produse de aceste tipuri de terapii.

Propolisul s-a dovedit de asemenea un excelent mijloc de tratament al astmului bronşic, a tulburărilor neuro-psihice etc. Rărirea sau încetarea atacurilor de astm se datoresc unui complex de acţiuni:  anestezică,antialergică, antiinflamatoare,  eutrofică locală, imunostimulatoare, creştere a secreţiei endogene de cortizol (în limite fiziologice) printr-o hipertonie globală, lentă, minoră, hipotalamo-hipofizară.

În tulburările neuro-psihice (sindromul de stress, astenie, migrenăşi restaurarea  echilibrului somn-veghe, scleroză multiplă (scleroza în plăci), distrofie musculară progresivă, boala Parkinson, sindromul subiectiv de traumatism cranian, anorexie mentală) propolisul s-a dovedit de asemenea a avea efecte benefice.Extractele apoase de propolis sunt dovedite a avea un puternic efect asupra sistemului nervos autonom cu acţiune periferică asupra transmiterii influxului nervos şi vasodilataţie la nivelul reţelei sanguine.