Masturbarea
Obţinerea senzaţiilor sexuale prin stimularea organelor genitale fără intermediul unei partenere (partener) este etichetată ca autoerotism (masturbaţie, onanism, ipsaţiune).
Medicina modernă preferă folosirea termenului de autoerotism, în locul celorlalte. Numele de masturbaţie vine de la cuvintele latineşti manus şi stupratio. Termenul de ipsaţiune vine de la ipse = tu însuţi, termen introdus de Kurkiewicz.
Indiferent de termenul cu care etichetăm acest obicei, el constă în obţinerea de senzaţii sexuale (erecţii, ejaculare, orgasm), prin mijloace proprii, altele decît cele naturale. În general, ori de cîte ori sînt folosite formele de autoexcitaţie, prin extinderea termenului, se poate vorbi şi de o masturbaţie psihică, atunci cînd excitaţia şi plăcerea sexuală sînt produse numai prin gînduri şi amintiri în afara actului sexual sau în afara unor excitaţii manuale. Termenul de masturbaţie se poate aplica, de asemenea, şi în cazul provocării de plăceri sexuale în urma unor manevre manuale din partea altei persoane.
În majoritatea cazurilor de autoerotism este pur şi simplu vorba de o excitaţie proprie a organelor genitale, în scopul satisfacerii nevoilor sexuale.
Fenomenul masturbaţiei este răspîndit nu numai la om, ci este întîlnit şi la unele animale în stare domestică şi sălbatică. Maimutele femele, când sînt excitate şi le lipseşte masculul, recurg la masturbaţie, care poate deveni o obişnuinţă.
Masturbaţia la om este răspândită din vremurile cele mai îndepărtate, la toate popoarele, indiferent de gradul de cultură şi civilizaţie şi indiferent de clasa socială sau de sex.
În general, acest obicei apare la vîrsta tânără, la pubertate şi în adolescenţă şi practicarea lui scade o dată cu începerea activităţii sexuale normale. Onania este întâlnită mai frecvent între 15 şi 20 de ani şi această incidenţă mai mare se datoreşte faptului că la pubertate are loc o activare vie şi tumultuoasă a comportamentului sexual.
O dată cu înaintarea în vârstă, se produce şi maturizarea deplină a organismului şi, în cadrul vieţii conjugale, îşi găseşte rezolvarea impulsul sexual, prin începerea relaţiilor sexuale normale. Numărul masturbanţilor şi frecvenţa onaniei la acelaşi individ descresc cu vîrsta, pînă la dispariţie. Dezvoltarea sentimentelor estetice şi încadrarea acestora în normele etice, cultura fizică şi sportul sînt factori importanţi care duc la scăderea frecvenţei masturbaţiei printre tineri.
În ceea ce priveşte frecvenţa masturbaţiei la cele două sexe, ea este în funcţie şi de vîrstă. Dacă ne referim la impuberi, obiceiul masturbării este mai frecvent întîlnit la fete, la care emanciparea şi trezirea instinctului sexual au loc mai devreme decît la băieţi şi, la care, în plus, apariţia pubertăţii precipitate este mai frecventă decît la băieţi. La pubertate şi în adolescenţă, se pare că obiceiul se întâlneşte mai frecvent la sexul masculin, din cauza impulsului sexual mai puternic şi mai imperios. În viaţa adultă, fără îndoială, masturbaţia se poate întîlni în aceeaşi măsură la ambele sexe şi aceasta depinde de condiţiile de mediu. Se pare totuşi că la bărbaţi este mai frecventă decît la femei.
Potrivit investigaţiilor efectuate în 1966, în 12 universităţi vest-germane, Giese H. şi Schmidt G. relatează cu privire la studenţii care au practicat masturbaţia următoarele :
Vîrsta începerii Băieţi Fete
===============================
16 ani şi mai mici 74% 30%
18 ani 84% 34%
20 ani 87% 40%
toate vîrstele
înaintea anchetei 90% 49%
( Giese H., Schmidt G. – Studenten sexualitat. Verhalten und Einstellung. Eine Umfrage an 12 Westdeutsche Universitat Rohwohet Verlag, Hamburg, 1968 )
Unii practică masturbarea de cîteva ori în viaţă, şi atunci întîmplător ; alţii însă îşi fac din această practică un obicei permanent, cu o frecvenţă de 2-3 ori pe zi, chiar şi mai mult. Cînd onanismul devine singura manifestare a vieţii sexuale, poartă denumirea de esenţial. Nu intră în discuţie categoria masturbanţilor psihopaţi sau cu diferite boli nervoase (oligofrenie, schizofrenie, lues), la care practica poate să ajungă la o frecvenţă de 20-30 de ori pe zi. În acest caz, masturbaţia este o consecinţă, un efect al tulburărilor psihice, nu o cauză a lor.
Factorii care duc la apariţia masturbaţiei sînt multipli şi în majoritatea lor provin din mediul înconjurător. Toate condiţiile care duc la trezirea sexualităţii prea de timpuriu la tineri pot deveni factori favorizanţi sau determinanţi ai masturbaţiei. Dacă educaţia fizică, intelectuală şi morală este bine organizată, tinerii vor avea preocupări importante şi prilejurile pentru a deprinde acest obicei vor fi mai puţine. Observarea şi înţelegerea vieţii sexuale a animalelor domestice şi a păsărilor „trezesc” motivaţia sexuală şi favorizează practicarea masturbaţiei. Din această cauză este necesară supravegherea copiilor şi tinerilor şi în timpul liber. Părinţii vor avea în vedere în acest sens jocurile copiilor, anturajul acestora, temele de discuţie abordate şi vocabularul întrebuinţat.
Factori masturbanţi sînt unele excitaţii psihice venite din mediul extern, dintre care cele mai importante furnizate de literatura lascivă şi pornografică sau de contactul cu copiii sau adulţii destrăbălaţi, care folosesc înjurături şi au obiceiuri şi comportări vulgare.
Un factor important, determinant, îl constituie venirea în contact a copiilor cu alţi copii care deja practică acest urît obicei, care devine repede contagios. Ascultarea discuţiilor dintre adulţi pe tema actului sexual sau observarea, din întîmplare, a actului sexual constituie un factor important în trezirea instinctului şi a senzaţiilor sexuale.
Dintre excitanţii mecanici externi are importanţă îmbrăcămintea strimtă (pantalonii, lenjeria), care, dacă se mulează prea strîns pe corp, excită în mod permanent organele genitale, ceea ce favorizează apariţia masturbaţiei. Unele jocuri cu colegii sau cu prietenii, însoţite de gîdilatul reciproc, cresc excitabilitatea şi fixează atenţia asupra organelor genitale. Părinţii trebuie să evite gesturile şi atitudinile care au o acţiune excitantă asupra organelor genitale ale copiilor mai mici.
Astfel, ploaia de sărutări pe abdomenul şi pieptul copiilor, obicei practicat dintr-un exces de alintare a copilului, contribuie la o deşteptare prea de timpuriu a instinctului sexual. Să nu mai vonbim de grija exagerată a părinţilor faţă de aprecierea organelor genitale ale băiatului. Deseori, ei se alarmează, fără nici un temei, de lipsa de normalitate a dezvoltării genitale a băiatului. Or este cunoscut faptul că organele genitale externe ale băiatului încep să crească într-un ritm evident de-abia la 11 ani.
Contractarea unor parazitoze sau eczeme care se pot extinde şi în regiunea genitală, prin pruritul pe care-l provoacă, trezeşte sensibilitatea sexuală şi poate favoriza masturbaţia.
Lipsa igienei corporale şi a unei igiene locale genitale face ca, la băieţi, sub prepuţ, să se acumuleze smegma — o materie care devine iritantă şi excitantă pentru organele genitale. Scurgerile menstruale la fete au, de asemenea, un efect excitant si iritant al regiunii genitale, mai ales dacă nu sînt respectate regulile elementare de igienă.
Regimul de viaţă şi alimentaţie are un rol deosebit de important. Viaţa sedentară, fără mişcare şi fără sport, izolarea de colectiv, tendinţa de a se îndepărta de cei din jur şi a trăi solitar predispun la apariţia anumitor obiceiuri, printre care şi masturbaţia.
Alimentaţia excitantă şi în special consumul de băuturi alcoolice (încurajat uneori chiar de părinţi) au efecte dăunătoare, prin trezirea timpurie a interesului pentru viaţa sexuală şi pot determina apariţia masturbaţiei. Consumul exagerat de lichide, prin umplerea peste măsură a tubului digestiv şi a vezicii urinare, în special seara la culcare, prin compresiunea exercitată asupra organelor genitale, pe cale reflexă, constituie un factor excitant. Nu este recomandabil ca puberul să doarmă într-o cameră prea caldă şi pe un pat prea moale, deoarece aceste condiţii favorizează masturbaţia.
În cazul adulţilor, principala cauză care duce la masturbare este lipsa unei activităţi sexuale normale din diverse motive, care depind de situaţie. Astfel, viaţa dusă în locuri lipsite de contactul cu sexul opus favorizează apariţia masturbaţiei (este cunoscut procentul mai mare de onanişti în internate, cazărmi, spitale, sanatorii, închisori sau printre echipajele vaselor maritime).
Obiceiul onaniei devine, de multe ori, un reflex condiţionat şi chiar dacă persoana respectivă încearcă raporturi sexuale normale, acestea deseori sînt însoţite de hiperemotivitate şi de teama nereuşitei. Uneori, frica masturbantului că nu va putea începe o viaţă sexuală normală îl face să persiste în obiceiul său îşi să se izoleze de sexul feminin.
Uneori, adversiunea faţă de actul sexual este indusă şi înrădăcinată în mintea băiatului sau a fetei de către părinţi, printr-o educaţie greşită, în sensul că actul sexual este lucrul cel mai imoral şi dăunător pentru organism (prin aceasta părinţii scontează să înfricoşeze pe adolescenţi, dar în acelaşi timp influenţează negativ personalitatea lor psiho-sexuală). Există situaţii cînd actul sexual nu satisface pe ambii parteneri sau pe unul dintre ei şi, în acest caz, cel nesatisfăcut, din dorinţa obţinerii unui orgasm, recurge la masturbaţie.
Ori de cîte ori există o creştere a excitabilităţii genitale de origine psiho-senzorială sau locală, în lipsa altor activităţi fizice şi intelectuale, în funcţie de mediul înconjurător şi de imposibilitatea satisfacerii nevoii sexuale, aceasta poate duce la rezolvarea dorinţei sexuale crescute prin practicarea masturbaţiei.
Manierele de practicare a masturbaţiei sînt multiple. Cel mai frecvent folosită este masturbarea manuală, pînă la obţinerea ejaculaţiei şi a falsului orgasm ; alteori sînt utilizate diferite obiecte, care creează iluzia organelor genitale ale sexului opus. Unele obiecte folosite pentru masturbare pot produce accidente. Astfel, chirurgii relatează că în cursul operaţiilor găsesc uneori, în căile genitale feminine următoarele obiecte : ace de cap, agrafe, creioane, batoane de ceară, bujii, rujuri, sîrme îndoite la cap, andrele, diverse bile etc.
Este interesant că o parte din obiectele utilizate pot fi găsite în vagin, dar şi în uretra femeilor, deoarece aceasta reprezintă o zonă erogenă. Din cauza ignoranţei asupra detaliilor anatomice sau datorită faptului că zona uretrală este erogenă, unele fete introduc în uretră obiecte care pot ajunge, uneori, pînă în vezica urinară, cu consecinţe nocive pentru organism. Corpii străini care cad în vezica urinară nu pot fi extraşi decît prin intervenţie chirurgicală, iar dacă rămîn aici produc infecţii sau favorizează formarea de calculi. Bineînţeles că unele obiecte mai pot provoca răniri ale mucoasei vaginale sau uretrale, iar alteori accidente mai grave.
În cazul masturbării mintale psihice, orgasmul se produce prin simpla imaginaţie sau amintire lascivă. Unele femei cu o excitabilitate sexuală crescută pot obţine satisfacţia prin simpla apropiere şi compresiune a coapselor de regiunea genitală.
Consecinţele masturbaţiei asupra organismului au o anumită importanţă şi trebuie să le apreciem in raport cu vîrsta şi frecvenţa acestei practici.
A fost o perioadă cînd se exagera în privinţa consecinţelor masturbaţiei, pretinzîndu-se că ea este sursa celor mai grave boli nervoase. Această concepţie eronată a dus la apariţia unei literaturi pseudoştiinţifice, care înfricoşa şi îngrozea pe onanişti. Cînd masturbantul ajungea să citească asemenea relatări, teama de care era cuprins favoriza la el apariţia, cu adevărat, a unor tulburări psihice, uneori mergînd pînă la tendinţa de sinucidere.
Ulterior, în urma cercetărilor, autori competenţi – ca Berkman, Moli, Vogel, Erb, Hesnard – se ridică şi combat punctul de vedere greşit de mai sus. Alţi autori, ca Stechel, au alunecat în cealaltă extremă, tot greşită, de a afirma că masturbaţia nu ar avea absolut nici o urmare nocivă, fapt ce nu corespunde cu realitatea.
Un prim fenomen este clar, şi anume că masturbaţia nu poate da o satisfacţie sexuală deplină. Nu are loc o adevărată destindere a tensiunii nervoase acumulate în timpul excitaţiei mecanice, deoarece lipseşte contactul intim dintre parteneri, lipseşte trăirea psihică reciprocă a actului sexual. Repetarea masturbării duce, cu timpul, la epuizarea sistemului nervos şi, din cauza efortului imaginativ şi a lipsei de destindere, se poate instala o nevroză cu elemente anxioase sau depresive. Masturbantul, datorită insatisfacerii sale sexuale, caută noi metode de masturbare mai rafinate, care dăunează şi mai mult sănătăţii şi potentei sale sexuale.
Într-un act sexual normal participă tot fizicul şi psihicul omului, pe cînd masturbaţia este un act izolat, solitar, care duce la simpla golire a rezervelor seminale. Mai devreme sau mai tîrziu, masturbanţii sînt cuprinşi de un sentiment de culpabilitate şi încep să aibă remuşcări, fenomen ce poate determina apariţia unor stări de boală ca ipohondria, mai ales dacă este vorba ide fete tinere. În ceea ce priveşte atitudinea celor din jur faţă de masturbanţi, aceasta nu trebuie să fie exagerată. Se va explica că masturbaţia este un act artificial şi un obicei dăunător sănătăţii ; altfel, dacă scontăm să speriem pe masturbant de practica lui, riscăm să-l aducem într-o stare de nevroză şi, ulterior, la impotenţă sexuală prin autosugestie – stări ce sînt mai greu de vindecat.
Ca o consecinţă a masturbaţiei cronice apar ejaculaţiile precoce la bărbat şi, uneori, impotenţa sexuală psihogenă prin autosugestie (existînd teama de a nu fi capabil de un act sexual normal). La unele femei scade sensibilitatea sexuală uneori, pînă la frigiditate. În antecedentele unor femei frigide putem găsi practicarea masturbaţiei. Catherine Davis, care a studiat mult caracterele masturbaţiei feminine, susţine că urmările nu ar merge chiar atît de departe. Ca fenomene generale, aceste femei acuză scăderea memoriei, o irascibilitate care alternează cu o stare de depresiune şi, din cauza practicării actului solitar al masturbaţiei, la ele se dezvoltă egocentrismul.
Masturbantul este un om timid, fără spirit de iniţiativă şi care caută să fugă de colectiv. Din cauza asteniei psihice şi fizice care se instalează, la masturbanţi apar uşor şi tulburări neurovegetative, ca cefalee, ameţeli, palpitaţii, amorţeli şi furnicături în membre.
Copiii care se masturbează au tendinţa să practice obiceiul în mod excesiv, aproape automat, fără control. Din această cauză ei ajung uşor la surmenaj, le scad voinţa şi capacitatea de muncă fizică şi intelectuală, memoria lor devine greoaie, apetitul diminuă şi slăbesc în greutate.
Dacă ne îndoim că semnele de mai sus ţin de masturbaţie şi în cazul cînd anamneza nu ne poate preciza practicarea obiceiului, atunci se recomandă supravegherea copilului în timp. Ulterior, dacă prin examinarea organelor lui genitale constatăm că acestea sînt congestionate şi iritate, iar penisul uşor decalotabil şi uneori în semiereeţie, atunci se suspectează masturbaţia.
Adolescentul care se masturbează este retras şi nu se apropie de sexul opus, îl priveşte cu indiferenţă, iar atunci cînd îndrăzneşte să se apropie, mai ales dacă partenerul nu corespunde imaginaţiei sale, el rămîne decepţionat.
La adulţi actele de masturbaţie din timpul pubertăţii se răresc ; indivizii care se masturbau îşi reiau activitatea sexuală normală odată cu căsătoria şi cel mult se vor masturba numai ocazional, în mod compensatoriu sau din dorinţa de a îmbogăţi coloritul vieţii lor intime. Ei devin pretenţioşi în alegerea partenerei sau a partenerului. Deoarece încă din perioada exclusivă a masturbării aveau o anumită imagine a tipului ideal al sexului opus, ei nu renunţă şi caută asemenea tipuri.
O parte dintre cei care practică masturbaţia însă îşi continuă obiceiul şi în viaţa adultă şi aceştia sînt candidaţi la impotenţă sexuală funcţională prin timiditatea lor, prin complexul de inferioritate, iar prin teama infiltrată de literatura pseudoşriinţifică ei pot deveni cu adevărat impotenţi.
Din cauza indiferenţei pentru sexul opus, se pot ivi orientări deviate ale actului sexual către acelaşi sex şi, în anumite condiţii, poate să apară dorinţa de perversiuni sexuale.
Profilaxia masturbaţiei este o problemă importantă din punctele de vedere igienic, medical şi social. Superficialitatea şi lipsa de rigurozitate ştiinţifică cu care a fost privită această problemă au făcut ca să se răspîndească în masă atît exagerări ale consecinţelor onaniei cît şi subaprecieri ale acestei practici. Exagerarea consecinţelor a dus la înspăimîntarea atât a celor care o practică, cît şi a părinţilor, care, pentru a combate masturbaţia, au încercat să utilizeze metode brutale şi aspre, bineînţeles, fără nici un rezultat. Subaprecierea fenomenului de masturbaţie a dus la atitudinea pasivă a unor părinţi şi pedagogi, pe motivul că ar constitui o necesitate fiziologică, din cauza lipsei posibilităţilor de realizare a actului sexual.
Ambele puncte de vedere sînt extremiste, eronate şi trebuie combătute. Masturbaţia se situează la limita dintre normal şi patologic. Conduita noastră în această problemă trebuie să fie echilibrată şi plină de tact. Eforturile pedagogului şi ale medicului trebuie să se îndrepte în special asupra înlăturării factorilor din mediul înconjurător care favorizează şi determină apariţia masturbaţiei.
În acest scop, o importanţă deosebită o are educaţia fizică şi morală a tineretului, în cadrul căreia se pune accentul pe dezvoltarea calităţilor naturale care apar la vîrsta pubertăţii. Acestea sânt reprezentate de simţul artistic şi estetic, atracţia către frumuseţile naturii, sentimentul de prietenie şi tovărăşie, apariţia spiritului colectiv şi aptitudinile sportive, care previn sau eliberează pe tînăr de practica onaniei.
Ca să obţinem succese în munca de educaţie, vom căuta să atragem pe tineri către viaţa de colectiv. Am văzut că masturbantul are tendinţa de izolare ; or, dacă ştim să-l lipsim, cu tact, de acest cadru, şi să-l antrenăm în viaţa cultural-artistică, sportivă şi în viaţa socială, atunci în mod practic tînărului i se va distrage atenţia de la preocupările erotice.
În procesul de creştere şi educaţie a copilului şi puberului există anumite perioade cînd grija faţă de sănătatea şi formarea lui trebuie să fie sporită, iar intervenţiile să fie făcute la momentul oportun şi cu mult tact. În acest scop se vor evita toţi factorii favorizanţi şi determinanţi ai masturbaţiei care au fost enumeraţi la începutul expunerii. Pe de altă parte, nici crearea unui mister şi a unui exces de pudicitate asupra organelor genitale nu este atitudinea cea mai bună. În asemenea cazuri, efectul este invers, deoarece este incitată şi mai mult curiozitatea copilului şi a puberului. O explicaţie oportună ştiinţifică, prietenoasă, asupra problemelor care frămîntă pe tînăr este foarte utilă.
Regimul de viaţă şi igienă corporală au o importanţă deosebită în prevenirea masturbaţiei. Viaţa în aer liber, practicarea culturii fizice şi a sportului, cît şi a întrecerilor sportive călesc organismul şi îi dezvoltă, în mod armonios, calităţile fizice şi psihice. Un regim de viaţă echilibrat, fără excese fizice şi intelectuale, cu asigurarea unei odihne corespunzătoare, este de asemenea necesar. Gimnastica de înviorare de dimineaţă distrage atenţia de la preocupările sexuale.
Îmbrăcămintea tinerilor, în special cea care acoperă organele genitale, va fi lejeră. Pantalonii şi lenjeria prea strimte la băieţi au efecte excitante. Excitabilitatea mecanică pe care o produc în mod permanent asupra organelor genitale duce la trezirea timpurie a instinctului sexual şi a preocupărilor sexuale. Manifestările de nelinişte şi grija exagerată a unor părinţi privind sexualitatea copiilor fac să le atragă atenţia asupra organelor genitale şi astfel se trezeşte în ei interesul şi curiozitatea faţă de problemele sexuale.
Igiena corporală generală şi în special cea locală a organelor genitale, contribuie mult la păstrarea sănătăţii şi îl ajută pe tînăr să se ferească de practicarea masturbaţiei. Duşurile reci şi băile generale au un efect tonifiant şi sedativ asupra organismului, iar spălarea organelor genitale externe înlătură factorii iritanţi şi excitanţi locali, care rezultă din secreţiile fiziologice. Excesul de igienă corporală, insistarea exagerată asupra organelor genitale au un efect invers, de excitant al sexualităţii puberului.
Unele sporturi, ca ciclismul şi călăria, nu sînt nocive dacă se respectă normele şi regulile exerciţiului şi dacă nu se practică în exces. Alimentaţia are rolul ei în ce priveşte prevenirea masturbaţiei. Trebuie evitate toate băuturile alcoolice, condimentele şi principiile excitante şi se va avea grijă ca masa de seară să nu fie prea copioasă şi să nu conţină prea multe lichide. În acelaşi timp, se va asigura o evacuare normală a tubului digestiv.
În concluzie, profilaxia masturbaţiei este mai importantă, dînd rezultate mult mai bune decît tratamentul ei, şi constă într-un regim de viaţă şi de muncă echilibrat, în înlăturarea factorilor erotizanţi şi excitanţi din mediul înconjurător. În acelaşi timp, prin educaţie, se va cultiva şi dezvolta sentimentul dragostei şi toate calităţile morale.
În tratamentul medicamentos al masturbaţiei dispunem de cîteva mijloace. Se vor combate insomniile, care, asociate cu căldura patului, favorizează apariţia de preocupări sexuale. În cazurile în care există o excitabilitate sexuală crescută, se recomandă medicamentele cu acţiune sedativă, ca bromuri, barbiturice şi extracte epifizare (Epifizan).
Excitabilitatea crescută locală poate fi diminuată cu diferite preparate medicamentoase sub formă de unguente.
Un rol hotărîtor îl are educaţia masturbantului, din care vor fi excluse ameninţările inutile, insistîndu-se asupra unei explicaţii ştiinţifice şi prieteneşti privind urmările pe care le poate genera obiceiul onaniei asupra sănătăţii şi potenței sexuale viitoare. Concomitent, masturbantul va fi îndreptat către sport şi un regim de viaţă echilibrată.
( T.Stoica, Sexologie, Ed.med., București, 1975 )
Ultimele articole: