Bună ziua

Pe site veți găsi descrierea și utilizările principalelor plante medicinale din România. Aceasta este pagina principală. Articolele sunt plasate în secțiunea de blog a sitului. De asemenea, puteți utiliza căutarea în cadrul sitului folosind butonul dedicat.

Lista articolelor de pe site o găsiți in pagina BLOG(click).

Principalele specii de plante utilizate în fitoterapie

Numărul speciilor folosite în fitoterapie este mare. O clasificare a plantelor medicinale după criterii sistematice sau chemotaxonomice, sau fitochimice nu este perfectă. Poate o înşiruire în ordinea alfabetică este practică pentru cei care cunosc plantele, dar aceasta nu este o clasificare. Pe baza rezultatelor noi înregistrate de biochimie a apărut în ultimile două decenii în special, o nouă tendinţă de clasificare, cea biogenetică, care s-ar părea să corespundă mai mult sub aspect ştiinţific faţă de celelalte clasificări. Datele acumulate pînă în prezent în acest domeniu sînt însă incomplete, necesitînd noi investigaţii. Pe de altă parte, în domeniul biogenezei unele elemente sînt încă abia în stadiul de ipoteză.

Pentru cei care doresc să cunoască cele mai importante specii medicinale utilizate astăzi, se va prezenta o clasificare generală a plantelor după importanţa lor terapeutică, ţinînd seama de principiile active predominante ca acţiune farmacodinamică.

Plante utilizate în bolile aparatului cardiovascular

Avînd la bază principii active numite glicozide sau heterozide cardiotonice, plantele din această grupă ce cresc la noi, conţin substanţe puternic active care trebuie folosite numai cu aviz medical, sub formă de produse farmaceutice precis dozate. Astfel, în insuficienţa cardiacă se utilizează : Degeţelul roşu şi Degeţelul lînos, Lăcrămioara, Ruşcuţa de primăvară şi Spînzul. În tulburările ritmului cardiac, din flora ţării noastre se utilizează Drobul, care conţine alcaloizi cu nucleu chinolizidinic între care sparteina. Acest alcaloid este util în special în tahicardia de origine bazedoviană, afecţiune în care preparatele digitalice au efecte slabe. Adjuvanţi utili în bolile degenerative ale inimii şi în arteroscleroză sînt : Păducelul care conţine colină şi acetilcolină, derivaţi triterpenici, acid cafeic, derivaţi flavonici, substanţe care favorizează circulaţia sîngelui în vasele coronare şi cerebrale. Tot ca vasodilatatoare coronariene se cultivă la noi Ammi visnaga – specie aclimatizată, sau se obţin unele preparate din Dracilă, un arbust ce conţine berberină, un alcaloid care are o acţiune marcantă asupra miocardului, determinînd o creştere a fluxului coronarian. În arteroscleroză alături de alte specii medicinale o cură zilnică cu mici cantităţi de usturoi dă bune rezultate. În hipertensiunea arterială preparatele de Vîsc, Saschiu, Ştirigoaie, Talpa gîştii şi Rosmarin pot avea efecte favorabile.

Plante utilizate în bolile aparatului respirator

Numărul plantelor medicinale utilizate în bolile căilor respiratorii este foarte mare. Important este ca aceasta să corespundă fazei sau formei de manifestare a tusei. După cum se ştie tuşea nu este decît un simptom în care o categorie de plante sînt indicate în faza iniţială de iritaţie, alta în laringotraheite sau bronşite incipiente, iar altă categorie de plante sînt utile în faza de cocţiune a bronşitei sau în formele cronice. Plante cu acţiune emolientă au ca principii active de bază mucilagiile. Dintre speciile cel mai mult utilizate sînt : Nalba mare şi Nalba de pădure, Lumînărica, Podbalul, Pătlagina etc. Datorită mucilagiilor pe care le conţin plantele de acest fel, se recomandă fie ca atare, fie asociate cu alte specii medicinale în inflamaţiile acute ale căilor respiratorii, avînd proprietatea de a calma iritaţia mucoaselor şi de a atenua excitabilitatea acestora. Plantele cu acţiune expectorantă conţin ca principii active saponozide, uleiuri volatile, unii alcaloizi sau alte principii active, avînd proprietatea de a fluidifica secreţiile bronşice, de a uşura expectoraţia sau de a calma crizele de tuse. Plantele utilizate în tuşea spastică şi convulsivă conţin uleiuri volatile, saponozide. glicozide, compuşi metilnaftochinonici, acid elagic, inozitol etc. Cel mai mult utilizate în aceste forme ale tusei atît în faza acută cît şi în cea cronică sînt : Cimbrişorul şi Cimbrul de grădină, Castanul comestibil, Roua cerului, Iedera, Scaiul vînăt, Turta etc. Antitusivele calmante ale sistemului nervos central au la bază în special principii active cu nucleul fenantrenic al alcaloizilor obţinuţi din părţile aeriene ale macului sau din opiu, dintre care codeina este cel mai important. Alţi alcaloizi din mac, cum este morfina, în schimb sînt contraindicaţi în tuşea spastică şi in special în astmul bronşic, deoarece pe lîngă faptul că produc obişnuinţă, inhibă respiraţia, contractă bronhiolele şi diminuează eliminarea secreţiilor. La opiu se recurge numai în cazuri excepţionale, atunci cînd tuşea nu cedează la alte calmante şi este însoţită de dureri interne, în caz de infarct pulmonar, fracturi de coaste, cancer pulmonar. Alcaloizii de tip benzilizochinoleinic (narcotina) obţinuţi din opiu sînt buni inhibitori ai centrului tusei, la fel ca şi unii derivaţi de semisinteză. Papaverina extrasă tot din mac sau chelidonina din Rostopască, pe lîngă efectele antispastice asupra musculaturii netede, acţionează şi asupra miocardului, dilată arterele pulmonare, ameliorează circulaţia pulmonară şi respiraţia. Acţiune calmantă asupra sistemului nervos central, respectiv asupra centrului tusei, situat în bulbul rahidian, mai are şi Lăptuca veninoasă care conţine derivaţi triterpenici şi sescviterpenici, ulei volatil, asparagină sau alţi principii activi cu acţiune uşor hipnotică. Antitusive cu acţiune în astmul bronşic. Dintre plantele cele mai vechi cunoscute în istoria fitoterapiei Cîrcelul este specia cea mai indicată în tratamentul astmului bronşic datorită alcaloizilor pe care-i conţine, în special efedrina. Alţi alcaloizi cum sînt cei din Mătrăgună, Ciumăfaie sau Laur se utilizează în prevenirea sau calmarea crizelor de astm. Aceşti alcaloizi au proprietatea de a dilata bronhiile, de a usca secreţiile şi de a relaxa musculatura netedă a bronhiilor şi bronhiolelor. Prin mecanism similar acţionează ca relaxant şi kelina din specia Ammi visnaga, aclimatizată şi în ţara noastră. Alte specii utilizate ca adjuvante în unele afecţiuni pulmonare. În tuberculoza pulmonară, alături de tratamentul de bază sînt indicate ca adjuvante specii de plante superioare care conţin tot substanţe antibiotice (numite şi fitoncide) între care la cei care le tolerează sînt utile Usturoiul şi Hameiul. Alte specii, ca Troscotul, Coada calului participă la procesul de remineralizare datorită conţinutului bogat în săruri minerale, în special datorită acidului silicic şi silicaţilor solubili. În afecţiunile cronice rinofaringiene şi în inflamaţiile căilor bronşice, laringite, laringotraheite sau traheobronşite, rezultate bune se obţin prin inhalaţii făcute cu plante medicinale conţinînd uleiuri volatile : Muşeţel, Rosmarin, Levănţică, Cimbrişor, Mentă, Jneapăn etc.

Plante utilizate în afecţiunile aparatului digestiv

Dacă în prezent tratamentul de bază al bolilor cardiovasculare se bazează în mare măsură pe produse farmaceutice obţinute din plante, iar în terapeutica afecţiunilor căilor respiratorii plantele medicinale au un rol deosebit, nu mai puţin importantă este utilizarea lor în bolile aparatului digestiv. În special în afecţiunile cronice stomacale şi în cele ale ficatului şi căilor biliare, în colite şi în constipaţia cronică tratamentul îndelungat cu plante medicinale este larg aplicat în zilele noastre, fie că este vorba de o simplă infuzie obţinută din amestecuri de plante specifice acestor afecţiuni, fie că este vorba de produse farmaceutice obţinute prin cea mai modernă tehnologie. Dar nu numai în afecţiunile cronice ale aparatului digestiv ci şi într-o serie de cazuri acute tratamentul simptomatic dă rezultate foarte bune. Plantele utilizate în afecţiunile acute stomacale şi intestinale se caracterizează prin acţiune rapidă în special în cazul stărilor spastice, în gastralgii, colici intestinale sau în dispepsii acute. Speciile cele mai utile în bolile acute stomacale şi intestinale, atunci cînd nu este vorba de o infecţie gravă sînt următoarele: Mătrăguna, Menta, Roiniţa sau cu aceleaşi efecte Mătăciunea, Muşeţelul, Coada racului, Chimenul şi Captalanul. Majoritatea dintre acestea, excluzînd Mătrăguna, îşi bazează acţiunea farmacodinamică şi aplicaţiile terapeutice pe componentele uleiurilor volatile sau a unor derivaţi terpenici pe care aceste specii le conţin ca principii active. De menţionat este faptul că unele uleiuri volatile au şi acţiune de inhibare a florei patogene intestinale, avînd prin aceasta şi valoare curativă.

Plante utilizate în afecţiuni cronice stomacale şi duodenale.

Acest tip de afecţiuni sînt foarte diferite ca etiologie. În gastritele cronice caracterizate prin cantitate redusă de acid clorhidric (gastrite hipoacide) un rol deosebit îl au plantele care conţin substanţe tonic-amare. Preparatele din aceste specii medicinale se administrează întotdeauna pe cale orală, efectul terapeutic fiind bazat în primul rînd pe actul reflex provocat de substanţele amare la nivelul papilelor gustative şi în secundar pe proprietatea directă de stimulare a secreţiilor gastrice stomacale şi intestinale. Principiile active amare în plante sînt însoţite şi de alte principii active care favorizează circulaţia abdominală, activitatea cardiacă sau sistemul nervos central. Printre speciile mai importante din ţara noastră care se încadrează în această grupă sînt : Ghinţura, Fierea pămîntului, Obligeana, Trifoiştea, Angelica, Schinelul, Pelinul, Coada şoricelului şi altele.

Specii utilizate în gastrite hiperacide. Spre deosebire de gastritele hipoacide, cele hiperacide – după cum le caracterizează şi numele – sînt însoţite de o secreţie abundentă de acid clorhidric. În trecut, gastritele hiperacide se tratau cu pulberi alcaline. În prezent aplicaţiile terapeutice ale acestor neutralizanţi ai excesului de aciditate secretat de stomac sînt mai limitate, apelîndu-se la ele în cazul în care bolnavul are arsuri stomacale puternice. În boala ulceroasă, pe lingă repausul fizic şi psihic, regim alimentar, cură de ape minerale şi alte mijloace terapeutice, tratamentul cu plante medicinale joacă un rol important. În prezent, în această direcţie în urma unor cercetări laborioase pe baza unor date din medicina populară s-a izolat un factor antiulceros denumit şi vitamina U din varza albă. Fie sub formă de suc celular proaspăt, fie sub forma unor produse farmaceutice, varza albă dă rezultate bune în ulcerul gastric şi duodenal. Ca adjuvante sau calmante în gastritele hiperacide şi în ulcer se mai utilizează : Muşeţelul, Lemnul dulce, Mătrăguna, Cruşinul etc.

Plante utilizate în meteorism. Meteorismul sau balonarea rezultă din acumularea gazelor în stomac şi intestine şi se manifestă de multe ori prin colici, eructaţii şi flatulenţă. Mecanismul de producere este legat în special de dispepsiile de fermentaţie care trebuie tratate ca atare. Pentru tratamentul simptomatic sînt utile o serie de plante medicinale, denumite şi carminative, între care : Anasonul, Chimenul, Coriandrul, Feniculul, Maghiranul şi alte specii bogate în uleiuri volatile.

Specii medicinale folosite în afecţiunile ficatului şi bilei. Alături de mijloacele preventive, de regimul alimentar adecvat, de repausul fizic şi psihic, un rol important în tratamentul bolilor hepatobiliare îl au plantele medicinale. Este suficient să menţionăm în această direcţie: Anghinarea, Rostopasca, Jaleşul de grădină, Păpădia, Armurariul, Cicoarea, Levănţica şi altele. Plantele medicinale utilizate în afecţiunile ficatului şi căilor biliare stimulează funcţia antitoxică a ficatului, sînt foarte puţin toxice în doze terapeutice, stimulează formarea bilei (coleretice) şi evacuarea vezicii biliare (colagoge) calmează spasmele şi colicile biliare, au efecte sedative generale, reduc procesele inflamatorii unele regenerînd chiar celula hepatică lezată. Toate aceste proprietăţi se obţin prin asocierea mai multor plante medicinale sau prin obţinerea unor produse farmaceutice din speciile menţionate.

Plante utilizate pentru acţiunea antidiareică şi plante cu acţiune purgativă. Din prima categorie fac parte în special cele care conţin taninuri, uleiuri volatile sau substanţe antibiotice. Dintre speciile cele mai utile în această direcţie, unele cu acţiune antidizenterică, sînt : Afinul, Coada racului, Cerenţelul, Răchitanul, Porumbarul, Iarba şarpelui, Ştevia stînelor (fructele), Usturoiul şi altele. Din cea de a doua categorie, fac parte cele care în compoziţia lor chimică au ca principii active derivaţi antracenici sub diferite forme. Din această categorie fac parte : Reventul, Cruşinul, Ştevia stînelor şi altele care, în funciţe de doză sînt laxative sau purgative. Tot în grupa laxativelor şi purgativelor dar cu compoziţie chimică diferită intră : Inul, Ricinul, Muştarul alb (seminţele întregi) şi unele specii conţinînd mari cantităţi de mucilagii. Specii antihelmintice. În helmintiază, boală răspîndită pe tot globul la oameni şi animale, plantele îşi aduc de asemenea contribuţia lor la combaterea diferiţilor paraziţi. De un real folos sînt: Feriga, Pelinul de mare sau Cătrănica sălbatică, Vetricea, Schinduful, Dovleacul etc.

Plante folosite în bolile aparatului urinar

Un foarte mare număr de specii medicinale conţin substanţe diuretice şi saluretice iar unele dintre ele au şi acţiune dezinfectantă a căilor uro-renale, favorizînd chiar eliminarea calculilor renali. Lista speciilor din această grupă de plante este foarte mare, acţiunea diuretică avînd la bază conţinutul în saponozide, săruri de potasiu, uleiuri volatile sau principii active de natură hidrochinonică care le imprimă acestora din urmă proprietăţi dezinfectante. Printre cele mai utilizate specii diuretice sînt : Ienupărul, Osul iepurelui, Coada calului, Pirul, Mesteacănul, Cireşul, Porumbul, Vinariţa, Merişorul de munte, Feciorica,Roiba etc.

Specii medicinale adjuvante în tratamentul bolilor metabolice şi al reumatismului

Plantele din această grupă îşi bazează proprietăţile terapeutice pe acţiunea diuretică şi sudorifică, favorizînd eliminarea uraţilor, altele pe conţinutul în săruri ale acidului salicilic, pe substanţe cu structură steroidică, iar altele pe simpla acţiune revulsivă locală, activînd circulaţia periferică. Din această categorie fac parte : Salcia, Lăsniciorul, Brusturele,Fasolea (fructele uscate fără seminţe), Urzica, Trei fraţi pătaţi, Brînduşa de toamnă, unele specii menţionate în grupa diureticelor, iar pentru efectele locale revulsive în special ardeiul iute.

Plante utilizate în bolile sistemului nervos

Dată fiind diversitatea aoestor boli se utilizează specii cu compoziţia chimică şi acţiunea farmacodinamică foarte diferită, în funcţie de scopul urmărit: sedative, stimulente, calmante ale nevralgiilor faciale, hipnotice, tonice etc. Unele dintre ele au structura principiilor active neelucidată şi se întrebuinţează empiric (Passiflora incarnata), altele pe cale de elucidare (Valeriana), iar altele care acţionează datorită alcaloizilor şi altor principii active cu mecanism complex de acţiune. Din lista mare a speciilor utilizate în bolile sistemului nervos se pot menţiona :Păducelul, Hameiul, Saschiul, Talpa gîştii, Sovîrvul, Teiul, Ghiocelul, Captalanul, precum şi unele principii active pure obţinute din Cornul secarei, Ciumâfaie, Mac, Omag etc.

Specii folosite în unele boli ale aparatului genital

Odată cu apariţia sulfamidelor şi antibioticelor (obţinute din plante inferioare), plantele medicinale utilizate în bolile infecţioase ale aparatului genital şi-au pierdut din importanţă. În schimb, în alte afecţiuni ale acestui aparat, unele specii rămîn încă de neînlocuit iar altele constituie preţioase adjuvante terapeutice. Pe primul loc în această grupă de specii medicinale se situează Cornul secarei, care prin alcaloizii lisergici pe care îi conţine acţionează asupra fibrelor musculaturii uterine şi a vaselor sau ca simpaticolitic şi hemostatic. Tot ca antihemoragic uterin se mai folosesc pe scară mult mai limitată însă : Traista ciobanului, Piperul de baltă, Cerenţelul şi altele. Pe baza unor date din medicina populară din ţara noastră, în urma unor cercetări ştiinţifice originale, o serie de plante ca Sirinderica sau Lămîiţa şi Gălbenelele s-au dovedit a avea remarcabile proprietăţi antitrichomonazice. În aceeaşi categorie intră şi Urzica moartă, unele specii de Trifoi de munte etc.

Plante utile în bolile infecţioase

În special prin aportul în vitamine o serie de specii ca Măceşul, Cătina, Coacăzul negru, Ciuboţica cucului (frunzele), fructele de pădure sau cele de cultură măresc capacitatea de rezistenţă a organismului împotriva bolilor infecţioase şi-l restabilesc în perioada de convalescenţă. Alte specii ca Teiul şi Socul prin acţiunea lor sudorifică şi calmantă sînt utile ca adjuvante în timpul tratamentului. Un mare număr de specii, încă puţin utilizate în fitoterapie, conţin substanţe antibiotice şi antivirotice şi vor constitui în viitor mijloace terapeutice eficiente în lupta împotriva agenţilor patogeni.

Specii utilizate în tratamentul extern

În această direcţie există un mare număr de specii sau produse farmaceutice simple sau asociate cu alte medicamente care se folosesc pentru proprietăţile antiinflamatoare, dezinfectante, cicatrizante, revulsive sau cu aplicaţie în dermatoze sau afecţiunile vaselor şi care au la bază principii active din plante. Speciile mai mult utilizate în această direcţie conţin alantoină, taninuri, uleiuri esenţiale, substanţe antibiotice etc. Dintre speciile destinate şi uzului extern sînt : Tătăneasa, Sunătoarea, Castanul sălbatic, Gălbenelele, Ammi majus (specie aclimatizată şi în ţara noastră) etc, sau gudroanele vegetale obţinute din Pin, Fag sau Mesteacăn.

Alte specii medicinale cu utilizări limitate sau de perspectivă

Este foarte greu de a completa o listă chiar a principalelor specii medicinale deoarece cercetările ştiinţifice din domeniul fitoterapiei se dezvoltă pe zi ce trece iar numărul plantelor medicinale se îmbogăţeşte continuu. Unele specii aclimatizate la noi, altele indigene, constituie în prezent materia primă pentru obţinerea unor hormoni steroizi : Zîrna australiană, vrejurile de Tomate, Zîrna etc. Alte specii ca Afinul (fructele), Coacăzul negru şi Crăiţele conţin substanţe cu acţiune de protecţie vasculară, în special retiniana, sau care cresc puterea adaptabilităţii ochiului la întuneric, avînd aplicaţii în hemeralopie, în retinita pigmentară etc. Din alte specii cum sînt Brînduşa de toamnă sau Vinca roşea (aclimatizată experimental la noi) se obţin unele medicamente cu acţiune antitumorală, folosite în tratamentul unor forme de cancer (leucemii, boala lui Hodgking).

Din scurta prezentare a principiilor active existente în „Farmacia naturii” rezultă că spectrul terapeutic şi posibilităţile de prevenire sau tratare al celor mai diferite afecţiuni sînt foarte mari. Pentru a obţine însă rezultate bune în domeniul fitoterapiei, pe lîngă respectarea principiilor de bază a acestei ramuri a ştiinţelor medicale, este absolut necesară asigurarea unei materii prime de bună calitate, conservabilă în timp şi păstrată în condiţii corespunzătoare.